Cum să gestionezi relaţia copil-tată după divorţ

14 Oct 2010 by

Ce scriu acum, scriu pentru toate mamele care s-au despărţit de tatăl copilului lor, în speranţa că le va fi de folos.

Am păstrat o relaţie politicos-rece cu tatăl Irinei şi una politicos-caldă cu fosta mea soacră. Pentru că mi s-a explicat pe îndelete şi nu o singură dată, ci ori de câte ori a fost nevoie (şi credeţi-mă, a fost nevoie…) că un tată absent e mai periculos pentru mintea copilului rămas cu mama decât unul prezent măcar din când în când. Bun, rău, cum o fi, un tată din când în când e mai uşor de gestionat decât unul care dispare ca măgarul în ceaţă. Asta pentru că în absenţa unui părinte, copilul îşi crează un erou sau o eroină, înzestrat(ă) cu toate calităţile posibile şi imposibile, iar părintelui rămas lângă el îi atribuie toate necazurile legate de părintele absent. Nu pe tatăl plecat se va răzbuna copilul când acesta nu va da nici un semn de viaţă, ci pe mama rămasă la datorie. De aceea, copilul trebuie să aibă acces la ambii părinţi. Întâlnirile cu părintele plecat trebuie să fie predictibile pe înţelesul copilului şi cu un orizont de timp pe care el să îl poată percepe.

Am fost foarte tentată să-i interzic Irinei orice legătură cu tatăl ei. Şi nu o dată. Pentru că motive am, foarte rezonabile şi întemeiate. Dar mi-am dat seama că faptul că el nu plăteşte pensia alimentară pe care s-a angajat că o va plăti nu înseamnă nimic pentru Irina şi orice teorie legată de ceea ce te face părinte e superfluă. A iubi un copil înseamnă să fii acolo, să ştii ce-l doare şi ce-i place, ce are de prisos şi ce-i lipseşte, să te asiguri că în fiecare zi are ce mânca şi când îi e frig are cu ce se acoperi. Asta e definiţa dată iubirii de părinte de către mama mea irlandeză. În astfel de vremuri, când numărăm fiecare leu, nerespectarea angajamentelor financiare de către fostul partener e mai mult decât o jenă, devine frustrant şi dătător de dureri de cap să suplineşti nu doar moral, ci şi financiar o persoană care te-a dezamăgit în atât de multe privinţe.

Dar realitatea este că, pentru copil, orice gest de bunăvoinţă din partea părintelui absent e o mană cerească. Nu contează dacă acel părinte îi dăruieşte o excursie la Disneyland sau doar o piesă de teatru de păpuşi la sala Rapsodia. Contează apropierea acelui părinte, despre care copilul se întreabă: oare mă iubeşte? De ce nu mă iubeşte? De ce nu mă sună? De ce nu vine să mă vadă? De ce nu mă caută niciodată?

Dacă acest “niciodată” vi se datorează, spre binele copilului, puneţi-i capăt.

Daţi-i copilului voie să-şi sune părintele. Lăsaţi-l să-i pună lui toate întrebările de mai sus, întrebări la care de atâtea ori a trebuit să răspundeţi, fără îndoială. Lăsaţi copilul să-şi vadă părintele. Lăsaţi-i o fotografie în care apare şi părintele plecat. Oricât v-ar durea. Oricât v-ar arde imaginea copilului adormit cu poza celui plecat în braţe. Oricât ar trebui să vă muşcaţi buzele atunci când îi formaţi numărul, ca să poată copilul vorbi.

De ce spun toate astea?

Pentru că am avut un septembrie greu. Greu din toate punctele de vedere: trimestrul 1 de sarcină cu toate neplăcerile lui, o mărire de doză de tratament zilnic pentru tiroidă, analize peste analize, panici, frici şi peste toate un copil semi-isteric. De ce nu mă sună tata? De ce nu vine tata? De ce tata nu-mi răspunde la telefon? care au degenerat în “Înseamnă că nu mă iubeşte. De ce nu mă iubeşte? Nu merit să mă iubească?”

O, de-aş fi putut să mă fac un balaur cu şapte capete ce scuipă flăcări prin şapte guri, scrum l-aş fi făcut pe cel ce îmi făcea copilul să plângă.

– L-am visat pe tata, îmi spunea. Mi-e dor de el! Aş vrea să-l sun.

– Nu, Irina, nu-l suna, să te sune el pe tine, am spus o vreme.

Şi rău am făcut. De la întrebări retorice la care a trebuit să inventez răspunsuri acceptabile (Ba te iubeşte tata, sigur că meriţi, probabil e ocupat) am ajuns la situaţii imposibile în care copilul frustrat făcea comparaţii nedrepte şi răutăcioase între Tati şi cel ce chiar o înveleşte în fiecare seară, ca apoi să trecem la nopţi de coşmar şi dormit cu poza lui în braţe, oscilând cu şerveţele puse peste aceeaşi poză, ca să nu-l mai vadă, că o întristează. Până am clacat. Şi-am călcat încă o dată pe inima mea şi am spus “Irinei îi e foarte dor de tine, te rog, sun-o.”

A sunat-o. Şi soarele a ieşit din nou. I-a promis că o va scoate la plimbare peste două sâmbete (nu sâmbăta asta, cealaltă). Şi ea a înţeles ce înseamnă peste două sâmbete şi a aşteptat fără să crâcnească să treacă timpul. Sâmbătă a venit şi a luat-o de-acasă, s-au dus la teatru şi au mâncat ecler, a primit un balon şi i-a cumpărat budincă Paula, apoi a adus-o înapoi  înainte de prânz. Şi i-a spus “Uite, am să te mai sun, promit, şi ne vedem iar de ziua mea şi a lui Buni, pe 8 noiembrie, îţi arată mami pe calendar!”. Apoi s-au pupat, el a plecat şi noi ne-am întors la vieţile noastre.

Copilul meu este acum mai liniştit. Acum două seri, chiar în timp ce Laur îi citea povestea, V. a sunat să întrebe dacă nu cumva Iri a răcit sâmbătă. Au vorbit trei minute. Poza lui stă acum la locul ei, lângă a lui Buni. Nu mai doarme cu ea în braţe, nu mai întreabă de el, nu mai cere să-l sune. Pentru că ŞTIE că o să-l mai vadă, ştie că poate să-l sune oricând, ştie că el poate suna oricând.

E atât de bună şi caldă şi calmă, vorbeşte frumos şi face ce-i spui. Aseară, când iar nu mă simţeam bine din cauza unei năucitoare dureri de cap care nu mă lăsa nici să mijesc ochii, a venit şi m-a învelit ea pe mine. M-a mângâiat şi m-a pupat pe frunte. Apoi, după poveste, a venit să mă mai îmbrăţişeze o dată.

Mi-am propus să am timp pentru ea în fiecare dimineaţă. Să-i dau zece minute în plus la mine în braţe. Să nu se mai culce fără o poveste, cât de mică. Să nu mai vină acasă cu microbuzul grădiniţei. Să o ducem noi dimineaţa. Să fim acolo pentru ea şi ea să ştie.

Am un noroc extraordinar cu Laur, care nu doar că o duce şi o aduce de la grădi, dar merge cu ea de două ori pe săptămână la balet, când eu nu-i pot citi, îi citeşte, când eu nu sunt în stare s-o învelesc, o înveleşte. E destul de înţelept să facă tot ceea ce tatăl Irinei n-a făcut. Înalţă zmeie, merge la role, răspunde la o mie şi una de întrebări, o ia în braţe, o gâdilă, o ajută să-şi pună hăinuţa şi are grijă să nu iasă fără glugă pe cap.

Nu spun toate astea ca să mă laud. Spun pentru că am fost tentată să-i tai Irinei orice legătură cu tatăl ei, în dulcele stil românesc. A trebuit însă să înghit alături de noul meu partener pilula “Tata e numai unul”. Pentru ca şi mama să rămână numai una. Apoi a trebuit să am curajul să recunosc că nu e normal ca un copil să aştearnă şerveţele peste chipul tatălui plecat, fiindu-i prea dureroasă simpla vedere a unei fotografii. Numai la morţi se acoperă oglinzile şi tablourile şi, pentru mine, a fost un şoc să văd că din instinct, Irina îl trece în rândul celor morţi. Nu, nu vreau să mă lupt cu un mort. Cel viu îşi bate singur cuie în talpă, în vreme ce eu rămân personajul pozitiv. Faceţi ca mine. Somnul copiilor va fi mai liniştit.

26 Comments

  1. alina

    Of, Ada, m-ai facut sa plang. Va imbratisez pe amandoua, ba nu, pe toti patru (na!). Tu esti tare inteleapta, ai sa gasesti forta sa tii echilibrul necesar si pentru Irina. Si lui Laur – bravo, nota 20!!

  2. am citit cu un nod in gat si lacrimi in ochi…multumesc!
    am nevoie de un doctor G si de mai multa minte, sau intelepciune….

    total off topic, voiam sa intreb zilele astea, cum se “construieste” o relatie dupa divort, daca nu e o intrebare nelalocul ei, cum mai gasesti toleranta si acceptare pentru altcineva; am gasit multe raspunsuri in paginile scrise de tine si fireste, profit 🙂

    va imbratisam, virtual!

  3. Giani, orice relatie care sfarseste cu un divort sigur a inceput cu ceva frumos. Singura metoda pe care eu am gasit-o pentru a nu ma transforma sufleteste intr-o stafida acra a fost sa pastrez foarte clar in minte acele lucruri frumoase. Sa-mi amintesc de zilele in care radeam, de oamenii dragi pe care i-am cunoscut datorita lui, de prietenii noi pe care mi i-am facut si de felul in care a trai cu acest om m-a intarit si m-a determinat sa nu renunt la mine. In plus, e tatal copilului meu. Orice as face, bucati din el sunt reflectate in copil, si pe copil il vad zilnic. De mare folos mi-a fost sa inteleg ca a uri pe cineva si a nu-l ierta e ca si cum as inghiti eu otrava si as astepta sa crape cel pe care-l urasc. Stupid. Nu mai bine iert (chit ca nu uit) si merg mai departe? Asa construiesti relatia. Discutand calm, fara sa tipi, fara sa reprosezi, fara sa dai cu noroi, facand apel la ratiunea celui pe care l-ai iubit si amintindu-i ca, spre deosebire de plebe, voi sunteti oameni rationali si civilizati, cu un scop comun: copilului sa-i fie bine. Desigur, ajuta foarte tare daca si fostul tau impartaseste aceleasi interese, cu copilul in centru.

    PS: si acu vad ca tu de fapt m-ai intrebat altceva:)) Ok… o sa raspund si la ce m-ai intrebat, scuze, nu-mi bausem cafeaua.

  4. 🙂
    pai ai raspuns si la o alta intrebare, bonus, nu pot decat sa-ti multumesc.

  5. ruxij

    Bravo!Intr-adevar mamele care taie accesul tatalui la copil nu fac decat sa le faca rau copiilor 🙁 Pacat.

    • Din pacate avem in spate multe generatii care asa au procedat, pentru ca nu au stiut altfel.

  6. ady

    am citit la un moment dat blogul tau de la coada spre mijloc si apoi de la cap spre coada. si te-am admirat pt relatia pe care ai pastrat-o cu tatal irinei de dragul irinei.
    si te-am admirat si mai mult ca ai facut asta impotriva propriilor impulsuri, ca ai cerut ajutor (chiar specilizat) pentru a gestiona situatia si ca ai acceptat si urmat acele sfaturi.
    cele mai multe femei s-ar fi gandit “ce stie cutare (medic, prieten, cineva care-i ofera un sfat) despre ce mi-a facut ala mie, sa dea sfaturi altora, nu mie”.
    te admir.
    un pic de admiratie si pt tatal irinei ca incearca cum poate el sa mentina relatia cu irina si ca nu incearca (cel putin asa am inteles eu de pe blog) ca nu incearca sa te denigreze si sa dea vina pe tine pt inconstanta relatie.

    • Ady, eu sunt exceptia aia care confirma regula. Eu il rog sa vina, sa o sune, sa o viziteze… ar fi culmea ipocriziei ca tatal Irinei sa dea vina pe mine pentru inconstanta relatiei lor. I se datoreaza exclusiv.
      Daca blogul meu ti-e de folos eu ma bucur. Multumesc pentru admiratie, e flatant.

  7. desi divortata, nu am nici un copil din prima casatorie… foarte frumos ai scris. felicitari pentru puterea de a-ti pastra veticalitatea si de a pune pe primul plan dezvoltarea emotionala a micutei tale, in detrimentul realitatii crude si grele… Din pacate observ la multe cupluri divortate incapacitatea de a pune copilul pe primul loc si de a trece peste greutatile vietii reale, nepercepute de cei mici.

    • Multumesc. Viata nu e mai usoara daca torni in capul copilului frustrarile tale. Dimpotriva. Si asta nu inteleg multi.

  8. Foarte frumos ai scris, dar mai ales, ai ales sa gandesti, Ada! Ai ajuns aici dupa un mare drum si asta admir foarte tare. Ai toata admiratia mea, mai ales ca, asa cum spui si tu, sunt generatii intregi care denigreaza partenerul plecat chiar in fata ochilor si urechilor copilului. Si nu iarta! Si-i pacat de sufletul lor chinuit, dar si de sufletul celui chinuit, copilul.

  9. Lizi

    Multumesc mult, Ada.Ma ajuti mult cu tot ce impartasesti.Nu stiu cum voi actiona pe viitor, poate-mi trebuie si mie un cucui, doua, noua, dar cu siguranta vorbele tale ma vor face uneori sa si stapanesc furia, sa actionez si altfel, chiar strangand din dinti.
    Cu drag,
    Lizi

    • Lizi, ma bucur sa aud ca te ajuta ce scriu pe aici. Si daca ai nevoie de ajutor de specialitate, nu ezita sa-mi scrii, iti pot da coordonatele lui G. Stransul din dinti va da roade. Cu Dumnezeu inainte!

  10. Irina

    Adevarul e ca Dr. G este un minunat! Felicitari, Ada, multa sanatate si sa va iubiti mult!

  11. Anca

    Imi vine sa plang cand vad ca exista barbati ca Laur, care se comporta minunat chiar daca e copilul altuia. Altora, persoane importante, le e sila sa acorde atentie chiar copiilor lor. Am incercat cu cicaleala si nu merge. Am incercat cu tacerea si dupa 2 zile explodez. Poate trebuie sa accept ca nu toti oamenii sunt la fel. Mereu il compar cu tatal meu care este un tata extraordinar. E greu.

    • Anca, regret situatia in care esti si te inteleg pentru ca si eu am trecut prin asta. Mai mult decat atat nu pot spune. Exista consiliere de cuplu, exista diverse metode de pedeapsa a sotilor indiferenti. Tu stii cel mai bine ce functioneaza la voi si ce nu. Pe termen lung, singura persoana care are cu adevarat de pierdut este tatal indiferent. Daca ai nevoie de consiliere, ti-l recomand calduros pe Dr. G (iti trimit detaliile lui pe mail daca vrei). Poate doua sedinte cu el, una doar tu si copilul, a doua cu tot cu sot, ar insemna o cotitura in viata voastra.

  12. Diana

    Multumesc Ada! … Si eu sunt EXACT in aceeasi situatie ca a ta. Deosebirea e ca la noi se interpune distanta. Sunt 2000 de km intre el si copil. Si nimeni nu-l poate obliga nici sa faca eforturi financiare sa vina sa-l vada, nici sa intre mai des de o data pe luna pe Messenger. Sau sa plateasca o amarata de pensie alimentara, care intre noi fie vorba, aici ar fi un ajutor insignifiant. Eu ce-as putea sa fac, sau sa spun? … Offlinurile nu folosesc nimanui. Nici lui, nici copilului mai ales… La noi ,,servetelul ” este refuzul in prima faza al celui mic de a vorbi cu el, atunci cand foarte rar se incumeta sa apara virtual. Cand eu insist sa comunice intre ei, ma izbesc de reprosurile lui, in sensul ca fortez copilul , cu nuanta ironica asupra faptului ca as face asta pentru interesul meu ( sic! )… E dureros… e un model parental pe care nu as fi vrut ca al meu copil sa-l cunoasca, si tare teama-mi este de faptul ca repercusiunile asupra relatiei ulterioare a fiului meu cu proprii lui copii vor fi inevitabile si negative… 🙁

    • Diana, pe mine ma lasa muta asemenea povesti. Nu stiu, sincer, ce pot sa-ti spun ca sa te incurajez? Cati ani are copilul?

  13. Diana

    Face 8 in ianuarie …

    • Diana, dr. G mi-a zis ca 8 ani e varsta de granita, la care copilul incepe sa sanctioneze greselile parintelui plecat. Poate ca asta se intampla si la voi. Poate ceea ce a trait copilul tau va fi modelul de asa nu. Nu poti decat sa contrabalansezi tu, explicandu-i ori de cate ori e nevoie ca nu asa se face. Sau oferindu-i une xemplu concret, un tata alternativ (nu e musai sa fie barbatul tau, poate fi fratele tau sau bunicul.) Zic si eu:)

  14. diana

    Ada, multumesc mult pentru raspuns, e important pentru mine , n-am stiut asta… Sper ca raspunsurile le vor primi amandoi cand se vor revedea pentru prima oara in real. Abia atunci vom vedea ce si cum…
    Felicitari pentru bebe! Si pentru curajul de a lua viata de la capat cu speranta si optimism. Am incercat sa fac si eu asta… Sperantele au fost, dar, am senzatia ca de fiecare data trag ,,lozul necastigator” , asa ,ca sa fiu sarcastica cu mine insami… Deci despre al doilea bebe la mine nu se mai pune problema , desi mi-as fi dorit mult. Ca Vladimir sa aiba un fratior. Dar intr-o relatie, din pacate, este foarte important ca ambii parteneri sa-si doreasca venirea unui nou membru… Asta e viata! Ma multumesc sa va citesc cu mult drag blogurile si sa urmaresc de la distanta si cu multa bucurie cum va cresc minunile! pupici si tie si Irinei si lui bebe mic 🙂

  15. anne

    Ma regasesc intru totul.Eu am 2 copii.

  16. Nu am văzut-o pe pui de tati decât 4 ore în 2014 și asta la presiunea autorităților. Fără nicio ezitare după ce în numai 7 luni fetița mea a fost adusă direct din brațele mele la stadiul de copil alienat parental, mama sa nu a ezitat să scoată copilul “recitator” la înaintare la interogatorii la judecători și procurori. La numai 8 ani… Doar pentru a “justifica demn” agresiunea psihică la adresa copilului. Feminismul violent al anturajului mamei fetiței mele ar ține în funcțiune centrala de la Cernavodă timp de zece ani dacă ar putea fi transformat în carburant.
    Și toate acestea doar pentru tentativa isteric furioasă de impunere a unor false pudori în locul greșelilor matur asumate ale unei femei-mamă. Cred că ar trebui ca în școli să fie un pic corectată imaginea de icoană actuală a mamei,cu ceva în genul “mama este excepțională, dar, ca orice muritor este supusă erorii”…

css.php