1.Copiii nu sunt ai noștri, ne sunt doar împrumutați pentru o vreme.

29 Sep 2012 by

“Copiii voștri nu sunt ai voștri.
Sunt fii și fiice ale Vieții care tânjește chiar după ea însăși.
Ei vin prin voi, dar nu din voi și, chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparțin.
Le puteți dărui dragostea voastră, dar nu și gândul vostru.
Căci ei au propriul lor gând.
Le puteți găzdui trupurile, dar nu și sufletele,
Căci sufletele lor sunt găzduite în casa zilei care va să vie, pe care voi nici chiar în vis nu o puteți cunoaște.
Vă puteți strădui să fiți ca ei, dar să nu căutați a-i face pe ei asemeni vouă.
Căci viața nu merge înapoi și nici nu se împotmolește în ziua ce a trecut.
Voi sunteți arcuri, iar ei săgețile însuflețite pe care le trimiteți înainte.
Arcașul ochește ținta în nemărginire și vă înconvoaie cu puterea sa pentru ca ale Lui săgeți să zboare cu iuțeală în depărtari.
Cu bucurie lăsați mâna Arcașului să vă-nconvoaie,
Căci așa cum El iubește săgeata zburătoare, la fel iubește arcul care îl ascultă.”

Kahlil Gibran

La asta m-am referit atunci când am formulat titlul. Și pentru aceia dintre voi care ați pierdut un copil, oricât de mic ar fi fost el, acceptați vă rog că e un rost în toate, chiar dacă nu îl putem cuprinde mereu cu mintea.

Mi se pare esențial ca toți părinții să înțeleagă că nu aducem pe lume niște MiniMe. Chiar dacă ne recunoaștem în copii, chiar dacă ne căutăm cu sete în trăsăturile lor, în gesturile lor, chiar dacă încercăm să ne explicăm anumite reacții ale lor prin “izbirea în neam”, e mai sănătoasă această abordare propusă de Kahlil Gibran. Sunt alte persoane decât noi, au propria lor personalitate și oricât ne-am strădui să-i facem după chipul și asemănarea noastră, până la urmă ei se vor găsi, așa cum sunt, de fapt, pe dinăuntru.

Nu sunt proprietatea noastră. Nu sunt ai noștri decât în măsura în care îi convingem că lângă noi le va fi bine, oricând în viață.

Timpul în care depind de noi e limitat. Când vă e mai greu și vă simțiți la capătul puterilor, amintiți-vă că anii trec ca apa. Cât ai clipi din ochi, copilăria lor se scurge și ne trezim că pornesc singuri, că pleacă la grădiniță, încep școala sau se mută din oraș, la facultate.

Copiii sunt oameni. Mici, dar oameni. Au vise, frici, interese, nevoi. Dar cresc. Și ca părinți, aveți interesul să vă mai caute și după ce nu vor mai avea nevoie de voi ca să ajungă la cănuța preferată și după ce Iubirea vieții lor va fi fost deja îmblânzită. Nu doar ca să vă întrebe dacă vă ajunge pensia, ci pentru că fără ei nu veți mai fi chiar întregi. Niciodată.

Nu le legați însă aripile, dați-le voie să crească, să se dezvolte, nu-i purtați mereu pe brațe, nu încercați să-i feriți de tot ce e rău, nu-i puneți sub clopote de sticlă. Mai devreme sau mai târziu, tot vor vrea să scape din brațele voastre, oricât de iubitori și atenți, devotați și atașați veți fi.  Nu sunt ai voștri. Sunt ai Vieții.

Nu le striviți minunile, nu le subestimați puterea și capacitățile, dați-le voie să se manifeste între granițe sigure. Au nevoie de granițe, pentru că nu știu ce e frica. Au nevoie de garduri de protecție, pentru că ei cred că toți oamenii sunt buni și sunt prietenii lor și știm bine, din păcate nu e așa. Păstrați balanța între reguli și libertăți însă. Prea multă libertate și nu vor ști ce să facă ei cu atâta libertate. Prea multe reguli și le vor detesta.

Fiți un bun exemplu. Tratați-i așa cum doriți să fiți tratați. Fiți gazde bune pentru niște oaspeți de seamă. Cine știe pe cine creșteți? Poate e viitorul președinte al lumii. Sau poate e viitorul savant ce va găsi un leac pentru cancer. Sau poate  e doar un om bun, o lumină pentru ceilalți, un viitor bărbat de toată isprava, o femeie dintr-o bucată,  în adevăratul sens al cuvântului. Ca să vă respecte, oferiți-le respect. Ca să vă iubească, iubiți-i, și când sparg cristalul de Bohemia de la bunica, și când spun cuvinte urâte babei de la parter. Iubiți-i dar învățați-i despre alegeri și consecințe.

Purtați-vă frumos cu copiii voștri. Până la urmă, ei sunt cei ce vor alege la ce azil mergeți. 🙂

Și un gând bun pentru cei aflați la început de drum:

Nu căutați să fiți perfecți. Nu le sunteți datori copiilor voștri cu perfecțiunea. Uneori e suficient să fiți părinți destul de buni pentru copilul care v-a ales să-i ghidați primii pași în viață.

Eu cred că Dumnezeu ne dă exact copiii pe care putem să-i creștem.

Vă mulțumesc că în nebunia generală tindeți spre o relație normală cu copiii voștri. Și-acum vă invit să-mi spuneți care a fost cel mai greu moment din viața voastră de părinți de până acum și cum l-ați depășit.  Suntem aici să învățăm unii de la alții. Nu vă vom judeca și nu vă vom arăta cu degetul. Sunteți în siguranță.

Related Posts

Tags

Share This

41 Comments

  1. Delia

    Privind in urma, nu cred sa fi fost un moment extrem de greu in viata mea de mama. Sunt multe momente grele, in care regreti ce-ai facut sau zis in secunda imediat urmatoare.
    Din relatia cu baietii mei am invatat ca copiii tin minte tot. Si ce le-ai promis (fereasca sfantu sa nu te tii de promisiuni), si daca ai facut ceva ce lor li se pare nedrept. Iar baietii mei cei mari nu se sfiesc sa-mi atraga atentia atunci cand sunt (cred ei) nedreptatiti. Si mi-am amintit ca sunt om, supus greselilor, asa ca nu ma jenez sa le cer scuze atunci cand, din graba sau nepricepere, le gresesc cu ceva.
    Ii consider egalii mei si ii respect. Le ofer libertate si sfaturi. Si invat in fiecare zi alaturi de ei cum sa fiu mama. Pana la urma viata asta e o mare lectie. Iar cei mai buni profesori sunt copiii nostri.

    • O da, nu uita niciodata…
      Irina inca n-a uitat de balonul pe care i l-am spart acum 5 ani.

  2. Complet deacord! (probabil asa vor incepe cam toti cei ce vor lasa comentarii 🙂 )
    Teoria e ceva mai simpla decat practica, dar cred ca toti cam tindem spre teoria asta, sau poate ca si eu inca sunt copil, de cred asta 🙂

    Chiar aseara eram la “o bere” cu niste prieteni, dintre care unul profesor de liceu.
    Imi povestea cum la clasa a XI-a sau a XII-a, majoritatea elevilor inca isi cauta pe cineva care sa-i “tina de mana”, sa le dea aprobarea, sa-i incurajeze, in actiuni foarte banale. Evident, nu ma refer la “destrabalari” sau chestii de genul asta, ci la: completat formulare, luat decizii mai mult decat ce tel nou sa-mi iau sau ce gacica sa … chm.
    Sunt foarte nesiguri pe ei in anumite actiuni. In altele braveaza sau exagereaza rau, dar sunt cam aerieni, au fost prea cocolositi, majoritatea.

    Apropo de “gagici”, cea mai tare faza! Povesteste cum se “organizeaza” o excursie: el intreaba “unde mergem”, ei raspund “DOUA nopti, sau macar UNA”!
    Nu e nici o exagerare, initial mi-a venit sa rad, dar pe urma m-a apucat asa o tristete …
    Ma rog, deviem de la subiect oarecum, poate e un caz izolat …

    Ce ai scris tu … (exceptand partea cu religia, la care nu sunt mare fan) sunt 100% deacord, si am incercat sa aplic.
    Bine ca am avut langa mine un sot ceva mai curajos, “my better half” cum ar fi, si ne-am echilibrat perfect.
    Daca as fi fost doar eu … probabil ar fi iesit ceva mai cocolositi decat sunt, asta e realitatea.
    El le da aripi mai mult decat mine, ceea ce e excelent. A trebuit sa ma autoeduc si eu foarte mult, pentru ca am venit dintr-o familie in care “aripile” erau o fitza. N-am iesit rau deloc, dar comparativ, sotul meu, care a avut aripi enorm de mari, e muuuult mai “bogat”.
    Deja suntem de 10 ani impreuna, de 30% din viata, deci am mai crescut si eu cum trebuie 🙂

    Cel mai greu moment cu copiii?!
    In fiecare zi 🙂
    Pentru niste parinti carora chiar le pasa, este greu tot timpul. NU spun ca e covarsitor de greu, sau ca nu e si frumos, sau ca iti “mananca” toata viata. Dar 90% din ganduri iti sunt legate cumva de ei, de cum sa le fie bine, atat fizic cat si psihic. Iti aduc atat de multe bucurii … mai ales daca i-ai invatat sa te respecte si ei pe tine, ca om, nu doar ca mama.

    Cel mai greu, si fizic si psihic, a fost in primul an dupa ce s-a nascut al doilea copil.
    Fetita avea doi ani fara cateva sapt cand s-a nascut fratiorul. Am fost zombie multe luni. Ne-au pocnit atat de multe chestii incat nu stiam pe unde sa mergem, vorba aia “merg pe gard, de drum ma tziu!” 😀

    In primul rand a fost intrarea ei in comunitate (pe care as vrea atat de mult sa o iau inapoi daca as putea). Am crezut ca o sa-mi fie mai usor acasa cu cel mic, daca ea merge la cresa, in schimb … ea a luat toate virozele si goangele posibile, desi fusese extrem de sanatoasa si robusta pana atunci, si le-a adus si acasa.
    Nu aveam luna in care sa nu luam toti, sau mai ales ei(cel mic incepand de la 3 luni), antibiotice si tot felul.
    Mers la medic aproape saptamanal, cheltuit o groaza de bani si nervi, evident ca nici psihic nu stateam grozav niciunii.

    Dupa aproape 1 an ne-am luminat, asta culmea, pentru ca lucrurile deveneau din ce in ce mai grave. Ne-am dat seama ca directia pe care mergem nu e cea buna.
    Am facut un hei-rup de informare, cu ultimele puteri, si concluzia a fost ca ii indopam cu prea multe medicamente (absolut toate la indicatia medicilor) care le faceau enorm de mult rau. Ii stricasera pe parti de care nu aveam habar, desi ii reparau pe moment, oarecum. Incepusem sa ne panicam rau si prescriptiile tot curgeau.

    Atunci am spus STOP! beneficiind si de sfaturile a cativa medici deschisi la cap. Am mers pe chestii ne-invazive si in principiu pe “dat ragaz sa se repare singuri”, si ajutat evident, dar in nici un caz prin medicatie.

    Si asa, incet-incet, au inceput sa-i dispara fetei petele de pe piele (“dermatita atopica”), cearcanele de la ochi, problemele stomacale care deja devenisera f grave, candidoza vaginala, a revenit pofta de mancare si de viata in general. Pentru ca nu o mai stresam, nici fizic nici psihic, cu medicamente.

    La baietel … a disparut “bronsiolita astmatiforma” pe care o facea luna de luna… nu ca prin farmec, ci treptat, ca asa dureaza pana se recupereaza corpul.
    Incet a devenit mai putin grava, si apoi mai rara, acum nu mai are nici o urma. Desigur, studiile spun ca sunt forme pe care le fac multi copii, si le trece de la sine, dupa 2 ani. La el era grav, respira extrem de greu in crize si aproape se cianoza, avea doar 1 an.
    Ni se prescrisese si Singulair si aveam stampila de “astmatic”. Defapt asta ne-a declansat “luminarea”. Am refuzat sa ne intoxicam copilul, pe termen nedefinit, su cu potentiale efecte inspaimantatoare. Am tinut in casa Singulair-ul ala aproape 1 an, nu i-am dat nici un pliculet. Am prins curaj si am incercat sa-i … “dam lui aripi”, si a functionat 🙂

    Gata! deci asta a fost cel mai creu pt noi, pana acum, cred 🙂
    Nu propovaduiesc nimic (daca e cazul sa mai subliniez asta), fiecare isi stie f bine contextul si judeca pt sine. Eu doar am povestit (tu ai cerut-o 😀 ). Este important sa fim informati.
    Monopolurile mi se par foarte daunatoare (cum ar fi si cel farmaceutic), care incearca sa te fixeze doar pe o anumita directie, fara a te lasa sa vezi si alternativele, sau sa judeci pt tine.

    • OMG! cat am putut sa scriu … 🙁
      Mii de scuze, promit ca nu mai fac! 🙂

    • da, si eu ma mir cu cata usurinta prescriu medicii antibiotice copiilor, in conditiile in care nici nu se stie ce cauza concreta (virusuri? bacterii?) au infectiile respective 🙂

  3. Andreea

    La noi a existat o perioada grea, nu neaparat un moment izolat. Am un baietel de 2 ani si 7 luni si o fetita de 6 luni. Casatoria, copilul, masteratul, schimbarea de tara, schimbarea modului de a trai, toate au fost concomitente si au facut parte dintr-un proces de convertire (si la figurat, dar, da… si la propriu, in strainatate – culmea – m-am apropiat mai mult de Biserica Ortodoxa care ma botezase cu mai bine de 20 de ani in urma si cu care nu ma mai intalnisem decat sporadic). Ca atare am nascut un copil nervos si am fost o mama nervoasa, stricta, chiar rea indraznesc sa spun. Un incapatanat cu care m-am purtat cu incapatanare, uneori mirandu-ma de propriile mele crize de nervi, apoi regretand cu amar ca iarasi am lasat furia sa ma stapaneasca impotriva unei fiinte care, desi nu poate sa se apere, nu isi arata nicio clipa vulnerabilitatea, si ma pacalesc singura, crezand ca nimic nu-l afecteaza, ca e lipsit de rusine, de dragoste. Asa a trait copilul aproape doi ani. Sufeream ca nu pot aplica principiile AP, catre care cuva tindeam, dar cu care nu ma regaseam, iar identitatea mea de mama era intr-o nebuloasa.

    Apoi a aparut minunea calda, blanda, cuibarita la pieptul meu, alaptatul, dureros inca, totusi a functionat si functioneaza, diversificarea a aratat ca poate sa fie si altfel decat strangeri din dinti si castroane aruncate pe pereti, am aflat ca bebelusii se pot trezi din somn si altfel decat in urlete, ca plansul lor este traductibil si, ca atare, nevoile previzibile pot fi satisfacute. La inceput i-am comparat, adunand tot mai multe resentimente in inima mea fata de intaiul-nascut, care devenise aproape salbatic. Apoi, cand socul nasterii a trecut, cand lucrurile au inceput sa se aseze, am inceput incet-incet sa invat sa ii iubesc pe amandoi, pe fiecre in felul sau, iar micuta Ana imi este zi de zi proptea sufleteasca pentru suflet, in timp ce am invatat sa ii dau “marelui” Petru aripile pe care mi le tot cere de mai bine de doi ani. Sunt minunati, si numai prin amandoi am reusit sa gasesc echilibrul. Am descoperit blandete in Petru, am descoperit, dragoste, noblete si atentie, am descoperit rabdare si bunavointa NUMAI atunci cand le-am lasat sa iasa la iveala din mine insami.

    • Andreea

      Iertare pt typos si pentru “proptea sufleteasca pentru suflet” si pentru virgulele inutile. Ideea sunt sigura ca ati prins-o, dar ma grabesc.

  4. Luiza

    Muuuuuuuuulte au fost momentele grele, dar mie cel mai cumplit mi s-a parut alaptatul. Stiu ca e la moda sa alaptezi pana cand ii dau copilului mustatile, citisem si despre minunatul sentiment care tasneste din pieptul matern odata cu laptele si eram oricum hotarata sa-i dau lapte la san daca am, macar pana la 6 luni.
    Ei bine, au fost 11 luni, pt ca abia la 11 luni si doua zile am reusit sa pun capat definitiv alaptarii si s-o consider pe Amalia intarcata…au fost niste luni de prizonierat total…iar treaba cu sentimentul legat de momentul alaptarii mi s-a parut o maaaaaaaaaare exagerare. Eu una m-am simtit doar o vacutza buna de muls (ca am prestat si asta in primele luni, pt ca aveam de unde, deci mai si congelam!!!!! Vai, si acum se ridica parul pe mine cand imi amintesc, desi au trecut mai bine de doi ani.)
    Desi nu m-am tinut de o dieta stricta, copilul nefiind sensibil la acest aspect, desi am mai bagat cate o cafeluta dimineata (dupa prima mulgere! iata si ce ne deosebeste de mamiferul celalalt: biata vacutza n-are sanse sa bea o cafea…) si cate o berica in weekend sau cu alte ocaziuni, pentru mine tot horror s-a numit alaptarea! Si nu, nu e vina nimanui, nici a maternitatii de stat unde am nascut (si unde nu m-a oprit nimeni sa alaptez si extra, nu numai in timpul programului dedicat – dar eu nici jumatatea aia de ora nu aveam nervi de asa ceva), nici a pediatrei care mi-a recomandat diversificarea de la 3 luni jumate – ceea ce am si facut, nici a nimanui altcuiva. Cred ca asa-s eu si gata! Si ma bucur totusi ca am reusit probabil sa-i transmit ceva anticorpi in cele 11 luni, dintre care ultimele 4 au fost dominate de nenumarate tentative de intarcare esuate. Asadar: intarcarea – experienta mea cea mai grea cu Amalia!

    • 11 luni! Well Done, girl!

    • si pentru mine alaptatul a fost un cosmar. nu din cauza copilului, care bietul a stiut sa suga, din cauza nesigurantei si a plansetelor continue si a iernii insuportabile- iarna din 2009, cu zapezi peste zapezi peste zapezi. dar zau daca am vreo vinovatie din cauza asta :)) mai degraba am acum, cand ma enervez aiurea pe ea, desi nu are nicio vina

      • Luiza

        Stiu, Maria, in iarna aia am nascut si eu, doar ca-n ian 2010… a fost cumplit sa fiu sechestrata-n casa si sa mai si alaptez pe deasupra… Imi amintesc ca a nins si-n martie, mi se parea ca nu se va mai sfarsi niciodata! Atunci am invatat sa nu ma mai plang de caldura si de soare… Poate daca era vara…mi/ne-ar fi fost mai usor.
        Vinovatie nici eu nu simt…e drept ca asta de acum mi se pare o varsta mult mai dificila, dar si mult mai simpatica, tre sa recunoastem. Pe atunci erau doar niste mormoloci molfaitori, acum e cu totul altceva, sunt omuleti adevarati, plini de personalitate!

        • da, parea ceva fara sfarsit asa :)) si mie mi se pare dificila varsta asta, mai ales ca pe smaranda au apucat-o crizele de personalitate acum, spre trei ani…

          • Maria, nu mai dureaza mult si o sa treaca si crizele astea de personalitate. Pana la urma e o persoana si ea si are ceva de zis 🙂

            PS: Daca pe Ilinca mea nu ar fi chemat-o Ilinca, Smaranda ar fi fost sa fie. Asa ca Smaranda ta mi-e simpatica de la bun inceput 🙂 Mi se pare un nume extraordinar de frumos 🙂

  5. ileana

    Cel mai greu moment in viata mea de parinte… Nimeni nu mi-a pus vreaodata intrebarea asta… Toti te intreaba care-s cele mai frumoase momente in viata de parinte. As zice ca au fost doua…

    Primul a fost nasterea Ilincai. Se presupunea ca am mai trecut o data printr-o nastere, deci ce putea sa fie greu?! A fost greu… Am avut o sarcina grea, cu probleme. Nasterea in sine nu a fost grea, doar o cezariana. Dar am intrat in sala de operatii cu 20 tensiune. Ilinca a venit cu 5 sapataman inainte de termen. Eu am avut probleme in urma carora am ramas fara o trompa si un ovar. Operatia a durat mult si am avut ceva complicatii dupa. Si ea era mica, mica si statea in incubator cu o branula fixata pe o vena de pe capusorl ei mic. Tare greu a fost momentul cand am vazut-o. Mi se parea ca sunt neputincioasa, ca nu pot sa o ajut si ca eu eram cauza pentru care ea era cum era… Dupa 2 sapatamani petrecute in spital am ajuns acasa, sfasiata de dorul de Luca, care avea 2 ani si 11 luni pe atunci… Asta a fost primul moment greu.

    Al doilea a venit cam la 2-3 luni de la nastere. Cand cel mai a facut o pneumonie, iar cea micao viroza foarte urata cu care am ajuns intr-un spital oribil, de provincie… Am fugit cu ea la spital, era toata vanata, cu febra foarte mare, abia mai scancea. Dupa o ora am ajuns cu ea in salon si am gasit-o legata de patutul ala oribil din fier, sa nu se sbata si sa-si rupa branula si perfuziile. Am fost poate cele mai grele zile din viata mea. Nu puteam s-o tin in brate, nu aveam un pat pe care sa ma intind, stateam pe un scaun lipita de patutul ei. Si sincer, ma rugam la Dzeu sa ne dea putere. Eram un om disperat, chinuita de hormonii de dupa nastere, care nu stia si nu putea sa-si ajute copiii. Unul era bolnav acasa, celalalt bolnav in spital. Dupa 10 zile de stat in spital am plecat acasa si mi-am jurat ca nu ma mai intorc vreodata acolo cu vreunul din copii. N-am mai ajuns sa fim internati acolo, doar de vreo 2 ori la urgente si de vreo alte cateva ori pe la ortopedie. Si de fiecare data cand trec pe lanaga micul parculet de langa spital mi se strange inima de groaza amintirilor pe care le-am capatat acolo. De groaza amintirlor dintr-o seara cand m-a scos sotul meu afara la aer si cand am urlat pur si simplu spunand printre lacrimi ca “nu mai pot”… Dar am putut. Am putut si pot in continuare sa fiu mama de 9 ani. 9 ani se implinesc sapatamana viitoare de cand sunt mama.

    Am parte de doi copiii extrem de intelegatori si empatici. Diferiti unul de celalt, cu nevoi diferite. In fiecare zi incerc sa fiu mai buna pentru ei…

    Ada, e frumos ce faci tu aici pentru noi si iti multumesc pentru asta. Am citit articolul tau dimineata la cafea si m-am gandit toata ziua la el. Ai un dar spectaculos, din punctul meu de vedere, reusesti sa pui in cuvinte ceea ce eu pur si simplu nu pot… Keep up the good work, girl! 🙂

    • M-ai facut sa plang… Sa-ti dea Dumnezeu putere in continuare!

      • ileana

        Sincer, n-am vrut sa te fac sa plangi 🙂

        • Dar si in ce fel ne intaresc toate momentele astea groaznice! …
          Si eu am avut o experienta groaznica (nu la fel de groaznica, din fericire) cu spitatlul de provincie … e in apropierea casei, mereu ma crispez cand trec pe langa, si-mi amintesc toata neputinta, tratementele aiurea, “cadrele medicale”, gandacii care mergeau pe biceroane, si plansetele copiilor, si toate lucrurile care m-au adus la disperare, fiind internata acolo …

          Copiii nostri merita o lume mai buna! Daca in afara familiei putem schimba putin, macar in interiorul ei sa fim noi mai buni!

          • Andreea, ai mare dreptate, toate aceste greutati ne fac mai puternici… Noi de gandaci n-am avut parte, dar restul… De nedescris in cuvinte…
            Mie personal mi-e ciuda ca ne chinuim atat de mult sa le facem o lume mai buna in familie si cand merg in afara ei trebuie sa dea nas in nas cu rautatile celor din jur… Cum sa ii explic eu lui Luca, atat de naiv si de bine intentionat, de rad uneori copii de el? El nu intelege si pace… Au ras de el intr-o zi ca sticla lui de apa seamana cu un biberon. Si a avnit tare furios acasa ca au ras de el. Cum sa ii explic eu ca unii sunt neseriosi si promit ceva si nu se tin de promisiuni? Dar trebuie, e datoria mea de mama sa fiu realista in explicatiile referitoarela lumea din jur…

  6. ileana

    Am sters din greseala un paragraf din postul meu amterior. In care spuneam despre cei 9 ani de cand sunt mama. In care am realizat ca nu sunt perfecta. In care am facut multe lucruri cu care nu ma mandresc, dar am facut infinit mai multe lucruri de care sunt extrem de mandra. 9 ani in care le-am fost alaturi in permanenta. In care am realizat ca ei au mult mai multa nevoie de mine acum, cand sunt mici. In care am inteles ca un praf sters sau un geam spalat sunt mult mai putin importante decadt doi copii fericiti cu mama lor in parc. Si pentru o maniaca a curateniei, asta a fost greu de facut 🙂 Anii astia m-au invatat sa-mi cunosc copiii, sa inteleg ca sunt diferiti. Sa il apreciez pe fiecare in parte pentru ceea ce este.
    Poate din prea multa dragoste mi-e de multe ori greu sa le dau aripi. Am tendinta sa ii protejez prea mult si simt ca nu e bine si ca asta ii tine pe loc, uneori. Dar pentru ei incerc sa-mi incalc temerile si uneori chiar reusesc 🙂

    • Nota 10! Same here! 🙂
      Dar sunt toate la gramada, si se echilibreaza unele pe altele 🙂
      Si care mama e perfecta? eu nu stiu niciuna sa se considere asa, si daca as auzi, mi s-ar parea dubios 🙂

      • Eh, nimeni nu-i perfect, dar unora le e greu sa recunoasca. 🙂 Sincer, eu sunt ultumita daca la sfarsitul fiecarei zile bilantul e pozitiv. Azi, de pilda, am avut o zi in care nu am avut cehf sa-i scot afara si s-au plictisit destul de tare dupa amiaza. Dar macar am avut timp de ei, i-am bagat in seama, am conversat de-am ametit, am facut lucruri impreuna. Sigur o juma de zi in parc se uita repede, dar ziua in care am pus muraturi cu mami si in care am facut prima oara taitei de casa sigur nu se uita asa usor 🙂 Si unde mai pui ca am facut si curatenie, ceea ce mi se pare o realizare deosebita 🙂

  7. Cel mai greu moment din viata mea a fost cand nu am mai stiut cum sa il ajut pe Mihai. Plecam in Italia si toata viata lui era data peste cap, ii luam sportul, prietenii, familia, scoala unde in sfarsit ii era bine, si-i dadeam la schimb o viata necunoscuta, cu scoala cu predare in engleza, intr-o tara unde nu cunostea limba. Dar mai presus de toate, ii luam karatele, pasiunea lui si locul unde era elinsusi si unde ii cresteau aripi. Si copilul meu a facut o criza urata, o somatizare pe care o intelegeam dar nu o puteam rezolva. Nu stiam cum. Si m-am speriat ingrozitor. Simteam ca nu mai ajung la el. Am avut noroc de oameni extraordinari care m-au ajutat si l-au ajutat. Si a trecut. A ramas spaima.

  8. Anca D

    Nu stiu daca cel mai greu moment a fost dupa cezariana cand auzeam bebelusii plangand in salonul de alaturi si nu puteam sa ma ridic sa ma duc la al meu, sa-l tin in brate, sa-l alin (ca sa nu vorbesc ca nici cu bani nu gaseai pe careva sa ti-l aduca ) sau momentul socant dintr-o noapte cand copilul meu de 7 luni m-a trezit avand 39 cu 7 ( adica el avea 40 de grade si eu dormeam, aaaaaaaaahhhh! ).
    Imi doresc ca astea sa ramana cele mai grele si depasite momente…

  9. Ana

    Hmm, cel mai greu moment a fost in a doua luna de sarcina cand am fost la primul control si doctorul mi-a spus ca sunt doi saculeti dintre care unul fara embrion si altul cu un embrion la care nu gaseste bataile inimii. Am iesit din cabinet cu diagnostic de sarcina molara si cu recomandarea de a reveni peste doua saptamani pentru un alt control si un eventual chiuretaj! Nu pot descrie ce am simtit atunci…eram pentru prima data insarcinata, traiam o bucurie de nedescris care, timp de doua saptamani, s-a transformat intr-un chin de nedescris. La controlul urmator doctorul s-a razgandit, a gasit bataile inimii si sarcina a fost declarata normala care s-a finalizat cu nasterea unui baietel perfect normal. Am uitat sa precizez, consultatia a fost facuta la un cabinet particular din B, dotat cu aparate dintre cele mai performante. La o a doua sarcina as stii ca la un embrion de cinci-sase saptamani este posibil sa nu se vada bataile inimii si as mai stii ca sunt doctori care habar nu au ce vorbesc.

  10. ileana, si pe smaranda era sa o cheme ilinca, m-am ferit, recunosc, de cacofonie. da, clar o sa treaca, astept sa mi se intoarca copilul acasa :))

    • Hai ca asta-i tare, cum era sa le cheme pe fetele noastre invers 🙂

  11. eu am avut o experienta groaznica cu spitalul particular din bucuresti. cand o imbecila de neonatoloaga a zis ca situatia rinichilor smarandei e dezastruoasa. motiv pt care o luna am tarat copilul nou nascut prin spitale, ecografii, controale…reamintesc, in iarna aia sinistra. din fericire nu avea nimic, doar ca ii facuse ecografia initiala un ecografist de adulti, care nu stia sa citeasca eco de copii

  12. Zu

    M-am tot invartit si sucit… cel mai greu ca prainte “in exercitiul functiunii” a fost cu prima gradinita, am simtit ca am esuat intr-unul din rolurile mele ca parinte: sa imi protejez copilul. M-am simtit extrem de neputincioasa atunci si m-am invinovatit mult timp ca nu “am stiut/ simtit/ vazut” mai devreme. Inca o mai fac.

    Altfel… cel mai greu a fost la nasterea primului copil, cand era sa il pierd (ai vazut ce “reactii” nebanuite nici de mine mi-a lasat tot acel eveniment) si mai apoi sa iau decizia de a risca si a il face si pe al doilea. Dar sunt amintiri dulci-amarui pentru ca in ambele cazuri totul s-a terminat fantastic de bine.

  13. Crisa

    Nu au existat momente grele pana acum (1 an si 3 luni). Nu a fost niciodata bolnav, nasterea am trait-o ca pe o experienta foarte frumoasa (intr-o maternitate de stat), alaptatul a fost mereu ok, dar simt ca momentul greu va veni cand va ajunge in colectivitate si nu va mai fi cu noi tot timpul. Caci aripile pe care noi i le oferim generos vor incepe sa fie scurtate/ciuntite.
    L-am tratat mereu ca pe un egal, cu respect si incredere si sunt convinsa ca asta vom primi inapoi. Caci pana la urma, copiii imita ceea ce vad in jur si fara sa vrem, devin niste MiniMe.

  14. malina

    cand am dus-o la cresa, la 1 an jumate. s-a adaptat repede, copil bun, insa eu am simtit ca s-a rupt ceva in mine si m-am simtit si extrem de vinovata ca n-am stat 2 ani.

    acum sunt ok. am invatat ca toate isi au rostul lor in viata. a fost o decizie foarte buna.

  15. multumesc, ada, pentru ceea ce faci pt noi…am gasit aici sprijin in multe momente de restriste, spaima sau nestiinta

    cel mai greu moment…privind in urma, as zice ca nici unul n-a fost asa rau, incat sa fie nominalizat…poate cand la 9 luni am lasat-o in grija altcuiva, pentru ca trebuia sa muncesc, mama singura fiind, sau poate cand am intarcat-o, la 1 an si 4 luni, pentru ca deja era prea mult, pentru amandoua, au fost 2 zile de cosmar, in care tragea de mine, plangand, iar eu ma simteam cea mai ticaloasa mama din lume :), sau cand am fost internata cu ea cu pneumonie, dupa ce 3 doctori mi-o diagnosticasera cu alergie, viroza sau ca e o tuse trecatoare…

    peste toate,am convingerea ca ma “creste” ea pe mine; am ziua cand am inteles ca de fapt nu sunt singura, ca ea a venit exact cand aveam nevoie mai mult, lumea mea s-a linistit si s-a luminat… si in fiecare zi, imi doresc sa fiu o mama mai buna..

  16. Noi n-am avut momente de cumpana, din fericire. Cele mai grele au fost doua, cred. Primul, pe la 9 luni, cand Andrei a racit serios. A facut febra mare, spre 40, care NU SCADEA! Pediatrul lui plecase din oras, dar a stat mult cu mine pe telefon, pentru sfaturi si suport moral… Am invatat ca unii pici au o “harta” a febrei, un fel de tipar dupa care se manifesta de fiecare data cand se imbolnavesc. Al nostru e asta: febra nu prea mare la inceput, apoi un puseu de 40, rezistent de tot, apoi deloc. Un alt moment greu a venit imediat dupa boala: nu mai vroia sa doarma. Initial isi stricase somnul de zi, dormea numai uneori si in reprize de maximum 15-30 de minute. Pe urma, am inceput sa ne distram asa si noaptea. A rezultat un copil extenuat, isteric si nemultumit in orice moment din zi sau din noapte, plus niste parinti in pragul colapsului fizic, dar mai ales psihic. Cred ca vreo luna ne-am distrat asa. Dupa care am hotarat sa facem ceva! Tot cautand informatii pe tema asta, mi-am amintit de o postare pe un blog (inca iti multumim, cookie), despre o carte. Am facut rost de carte, am citit-o, mi s-a parut logica si echilibrata, asa ca am trecut la practica. Pe scurt, Andrei a (re)invatat sa adoarma the hard way: plangand. Au fost niste zile crunte, cumplite, in care-mi venea sa ma dau cu capul de pereti auzindu-l cum jeleste. De fiecare data cand eram pe punctul de a merge la el, imi aminteam de la ce pornisem si ce incercam sa obtin, de fapt: un copil odihnit. Ne-am dat termen 2 saptamani. Cu somnul de noapte s-a rezolvat in 3 zile, Cu cel de pranz, cam intr-o saptamana. La final, am iesit cu totii bine.

  17. Raluca H

    Cea mai grea perioada din vietile noastre de parinti a fost intre 2 si 4 ani ai lui Toma. La 2 ani, i-am schimbat patutul de bebelus cu unul normal, fara “gratii”, pentru ca intr-o noapte se catarase pe marginea patului si cazuse de acolo… Cand s-a vazut liber sa circule, a inceput sa se trezeasca, sa se dea jos din pat, sa vina la noi in camera noaptea. Si asta de cateva ori pe noapte. Stia ca eu il simt daca vine langa mine si il trimit inapoi in patul lui, asa ca se ducea la picioarele lui taica-sau si adormea incovrigat acolo, neinvelit, ca un caine. Dormea asa cat il lasam… Alteori pleca din patul lui si se ducea pe canapeaua din living unde adormea la fel, neinvelit, oricat de frig ar fi fost in casa. Parca il ardea patul lui. Noapte de noapte, timp de 2 ani, ne-am sculat tot la 2 ore. Copilul readormea imediat, dar noi abia apucam sa atipim, ca el iar se scula si se plimba prin casa, venea la noi, se ducea la WC, trantea capacul etc. Nu voiam in ruptul capului sa il las sa doarma cu noi, caci citisem carti, studiasem, discutasem si eram ferm convinsa ce cel mai bine si mai modern este copilul sa doarma singur in camera, cu usa inchisa. Dupa doi ani, epuizata, nedormita, nervoasa, cu cercanele pana la brau, am facut un pact: daca dormi in noptile saptamanii cuminte in camera ta, fara sa te mai scoli si sa ne mai trezesti, in noptile din weekend dormim impreuna. Si pactul a functionat. Iar mie imi pare rau si acum ca nu am reununtat mai repede la principiile mele, ca am chinuit copilul si pe noi insine, din cauza unor teorii “moderne”.

    • A eu as fi cedat mai repede:)) E o arta si asta sa stii cand sa lasi de la tine. E de vorbit pe tema asta, merci, Raluca!

  18. Liviana

    Sa imi zic si eu parerea: copiii vin de la D-zeu si sunt esente de D-zeu. Tot de Sus i-a venit inspiratia lui Kahlil Gibran cand a scris acele vorbe.
    Pentru mine cel mai greu moment a fost cand Bogdan a sarit de la fereastra camerei sale (etaj 1). Mi-a stat inima in loc si 30 min dupa ce am constatat ca nu are decat niste zgarieturi (cazuse peste niste flori care i-au aplanat impactul) nu m-am putut opri din plans. Matei plangea alaturi de mine, s-a cuplat instant la durerea mea si a ramas marcat o vreme.
    Unori mai am cosmaruri noaptea ca-l pierd pe Bogdan sau ca i se intampla ceva rau. Tip in somn si ma rog sa nu devina realitate.
    Astea-s cele mai grele momente pentru mine, ca mama.

  19. RoxanaS

    Au fost momente grele dar acum, cand ma uit in urma, parca nici unul nu pare “cel mai greu”. Au fost si au trecut, cele mai grele probabil ca urmeaza sa vina.

    M-am simtit, totusi, in pragul nebuniei cand Rares avea putin peste 9 luni si m-am intors la serviciu. El a reinceput sa se trezeasca noaptea, eu cu el, mama mea, bona temporara, nu reusea sa-i struneasca programul de somn, si cand ajungeam acasa si insistam sa culcam copilul copilul hiperobosit care urla fiindca ar fi preferat sa stea cu mine, si nu sa doarma, toata casa devenea un balamuc. Ne-am reglat cand a plecat mama si in locul ei a venit o bona din afara familiei, mai putin anxioasa, iar copilul a inceput sa doarma mai mult ziua si sa nu mai fie exagerat de obosit seara, la culcare.
    De atunci mi-a mers buhul de mama nebuna care are un fix cu somnul copilului si care prea incearca sa-l creasca ‘din carti’. Dar mie experienta cu cel mic mi-a demonstrat ca am dreptate, ca lipsa somnului e principalul motiv de proasta dispozitie pentru el, iar cartile m-au ajutat sa inteleg ce se intampla.

  20. Ana S.

    Pentru că nu suntem împreună decât de 12 săptămâni, aproape că nici nu-mi vine să răspund (pe un forum, în limba engleză, zicea cineva ceva de genul “I’ve been wearing this nail polish for longer than you’ve been a mom”).

    Dar, şi pentru noi şi probabil şi pentru cel mic, cea mai dificilă a fost prima săptămână acasă, în mijlocul lui iulie, cu 28-30 de grade în casă şi ~55% umiditate. Eu mă îndoiam de absolut orice făceam şi îmi reproşam permanent că nu pusesem AC în sarcină. Pe lângă asta, am făcut (nu pt mai mult de câteva zile) greşeala de a lua de bun ce scrie într-o carte şi implicit de a crede că sunt eu incompetentă, când nu se putea aplica la copilul meu. A, şi baby blues.

    Liniştea a venit odată cu primul control la neonatolog şi cu AC. Cred că abia apoi am început să mă pot relaxa suficient încât să învăţ ce fel de copil avem.

  21. Cel mai greu moment…cred ca prima dupa-amiaza si noapte acasa cu Costin. Nu stiam ce sa-i fac, de unde sa-l iau, mi-era frica sa nu-l “stric” daca pun mana pe el, nu vroia sa suga, nu aveam pic de lapte praf in casa si din toate farmaciile deschise in duminica in care ne externasem marca de lapte care i se daduse in maternitate si care ne fusese recomandata lipsea cu desavarsire, cu pompa manuala cumparata mulgeam greu si destul de putin, mult mai putin decat manca copilul o data. Sotul era mai speriat, dar plin de sfaturi, mama venita sa ma ajute parca nu crescuse in viata ei copii. Am zis ca daca trec si peste ziua/ noaptea aia, trec peste toate. Au urmat perioade grele- un rotavirus care ne-a tinut internati o saptamana in spital, o operatie minora, problema cu vorbitul si tulburarea de dezvoltare. Dar trec toate, eu una asa sper.

  22. Iris

    Of, cel mai greu moment de pana acum a fost cand a pus manutele pe o plita incinsa si s-a ars. Era supravegheat de niste rude in acel moment, dar a fost suficienta o clipa de neatentie. Nu a fost foarte grav, dar timp de trei saptamani a trebuit sa mergeam la spital la bandajat. A fost horror.

  23. mamade andrei

    cel mai greu…..cand il stiu intr-un kart pe care il conduce cu 110km la ora la 7 ani? sau cand mi-au zis de la coala ca e foarte incet in tot ce face si ca probabil l-am dat la scoala prea devreme…. sau cand avea 3 luni si l-am uitat intr-un magazin cu carutz cu tot? dupa ce trec niste ani nu realizezi ce sau cand a fost foarte greu dar acum nu ma pot uita la el cand conduce kartul… in rest …tout passe.

Trackbacks/Pingbacks

  1. 28 de bloguri de parenting ale mămicilor de care ar trebui să știi - Blogul mamei fericite - […] O postare care-mi place mie: Copiii nu sunt ai noștri, ne sunt doar împrumutați pentru o vreme […]
css.php Privacy Policy