3. Mai devreme sau mai târziu, copiii pleacă de-acasă…

15 Oct 2012 by

La început pleacă în tabere, apoi din ce în ce mai des cu gaşca, pentru ca în cele din urmă să plece la liceu/facultate, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să-şi găsească jumătatea şi să se aşeze (sperăm cu toţii) la casa lor, unde le va fi cald şi bine.

Flash forward:

Iată-mă, în holul de la intrare, în spatele uşii, după ce vălătucii de praf se vor fi reaşezat pe covoraşul cauciucat şi frunzele ficuşilor deja nu se mai mişcă. A plecat de cinci minute. Nici nu contează unde, puiul meu şi-a luat ursuleţul, perna şi pilota de la bunica, laptopul, reader-ul, încărcătoarele şi câteva rânduri de haine, pe restul i le duce taică-său în câteva zile. S-a dus, camera ei e goală, deşi n-ai zice că a plecat de tot, uite, au rămas jeanşii cei vechi pe coşul de rufe şi patul pare gata să primească o nouă lenjerie care să-i miroasă frumos diseară.

Dar ea nu mai vine diseară. Poate o să vină duminică la masă. Sau măcar de ziua mea? De ziua ei vine sigur, să-şi ia cadoul. Şi de Crăciun. Poate şi de Paşte. Poate în a doua zi de Crăciun şi în a doua zi de Paşte. Poate nu în fiecare an. Să mă duc la geam, poate o mai văd! Sau mai bine să mă duc eu să fac bagajele…

Pentru că e momentul să plecăm, să pornim, să călătorim, am planurile gata făcute, unde-i harta cu traseul, hai, bărbate, să mergem!

Înapoi în prezent

Condiţia de părinte nu presupune anihilarea propriei fiinţe, renunţarea totală la sine, aşa cum condiţia de om căsătorit nu presupune atrofierea totală a simţului vederii şi a celui al observaţiei.

Înainte să fii mamă, ai fost femeie, să nu uiţi, mi-a zis mama mea irlandeză când m-a văzut complet absorbită de prima mea fetiţă. E bine să-ţi iubeşti copiii, e rău să te închizi în existenţa lor, să fii centrat exclusiv pe nevoile şi dorinţele lor, să te preapleci şi să uiţi de tine.

O mamă care are o bună părere despre sine va fi un model de stabilitate emoţională pentru fetiţa ei. Băiatul ei va şti ce să caute în femeile pe care le iubeşte: o persoană vie, caldă, frumoasă şi bună ca mama. Un tată care-şi tratează frumos copila e matricea pentru toţi ceilalţi bărbaţi ce vor intra în viaţa ei.

Copiii trebuie să ştie că mama şi tata sunt mai mult decât mama şi tata. Au şi ei dreptul la timp pentru ei, la relaxare, la intimitate, la vacanţe, la pauze, la gadget-uri. Părinţii au şi drepturi nu doar obligaţii şi facturi. Părinţii au şi viitor, nu doar acum-ul copiilor. Copiii trebuie să vadă tandreţe între părinţi, respect între părinţi, munca împărţită între părinţi. Pentru că asta vor duce cu ei ca exemplu, în viaţa lor de adulţi: ce au văzut la mama şi la tata.

Nu vă răciţi de jumătatea voastră doar pentru că sunteţi ocupaţi să vă creşteţi copiii. Cruţaţi-vă unul pe altul, ajutaţi-vă şi implicaţi-i pe copii în acest ajutor. Copiii trebuie să ştie că şi părinţii obosesc, se pot îmbolnăvi şi au nevoie de mângâiere şi de ajutor. De mici trebuie să ştie asta, ca să nu fie un şoc pentru ei când vor fi la casa lor şi vor auzi că aţi căzut la pat.

Nu rămâneţi în relaţii toxice de dragul copiilor. Nu vă agăţaţi de căsnicii nefericite, cu scuza că pentru copii o faceţi. Copiiilor le trebuie repere şi norme întregi, sunt foarte sensibili la adevărurile nerostite, văd, aud, simt ce se întâmplă cu cei din casă.  Nu uitaţi, mai devreme sau mai târziu, copiii chiar pleacă de acasă, uneori trântind uşa cu zgomot, alteori, închizând-o ca şi cum se vor întoarce peste numai câteva ore, dar pleacă. Pleacă şi atunci e bine să nu vă treziţi singuri în doi, într-o casă goală, pustie, seci pe dinăuntru.

Doi oameni căsătoriţi de foarte mult timp au fost întrebaţi care e secretul longevităţii relaţiei lor. Ei au spus că mereu au avut planuri de viitor, planuri de vacanţă. Locuri de văzut, lucruri de făcut, experienţe de trăit. Şi asta, proiecţia în viitor, i-a ţinut unul lângă altul.

Eu şi soţul meu avem planuri împreună. Planul nostru este ca atunci când copiii vor fi suficient de mari să stea singuri pe picioarele lor, să le scriem des din tot felul de locuri exotice. Desigur, asta presupune ca vom avea bani să călătorim şi vom fi suficient de sănătoşi încât să ne putem deplasa. Avem şi câteva destinaţii în minte. Barcelona. Paris. America. Eu vreau să văd New Orleans-ul şi New York-ul, musai. El a zis că merge cu mine, deşi unele dintre locurile mele de interes nu-s şi ale lui, dar merge cu mine.

Voi ce planuri de viitor aveţi?

PS: scuzaţi delay-ul.

Related Posts

Tags

Share This

30 Comments

  1. dina litzica

    doare, dar e adevarat…

  2. Cristiana

    Pfaaa, cum m-ai lovit cu asta.. nu, nu, nu, nici nu vreau sa ma gandesc, de fapt, refuz sa ma gandesc ca as putea sta departe de ei. Sunt parte din mine, e imposibil asa ceva.
    Am plans ca o distrusa (devastata si de hormoni, ce-i drept) doar citind postul tau.
    Si jur ca nu sunt vreo sensibiloasa/ delicata/ plangacioasa.. dar totul pana la copii si plecatul lor de langa mine.

    In rest, recunosc ca sunt la stadiul de eforturi de aducere a relatiei conjugale la un nou echilibru in contextul copiilor. Si nu e usor pentru ca copiii te absorb cu totul; sunt atat de usor de iubit, iti accepta iubirea si iti ofera la randul lor atat de multa dragoste neconditionata, cu cea mai mare naturalete (ai mei sunt mici si inca sunt la stadiul asta).
    Or in relatia cu sotul adult lucrurile nu sunt asa, intervin opinii (ferme), intervin principii, orgolii, incapatanari, oboseala, frustrari, bani etc etc Iar iubirea, well, iubirea fie dispare, fie n-o mai vezi din cauza celor enumerate mai sus.

    Ca planuri comune de viitor si noi avem calatoriile, fara a nominaliza destinatii concrete, doar cu o idee de rustico – boemo – simplist. In plus si mai la obiect avem asa: o alta masina si o casa.

  3. Raluca H

    Eu atat pot sa spun:
    Slipping through my fingers
    http://www.youtube.com/watch?v=C4Mjy5sO0V8

  4. cat de adevarat! noi era sa ne pierdem, in primii 4 ani nu am avut nici macar o jumatate de zi doar pentru noi. cate o ora, poate doua, cand si cand, furate si atat. pentru mine indicatorul ca am uitat de sot in favoarea copilului a fost faptul ca mi se intamplau lucruri (la serviciu, de ex.) sau ma framanta ceva si nu mai aveam chef sa i le spun. mi se parea ca ma oboseste sa ii mai povestesc si lui, mai bine ma mai jucam un pic cu maia. nu mai era decat un pas pana la despartire, noroc ca ne-am trezit, amandoi, la timp.

    planuri de viitor… tot calatorii, ce ne va mai fi ramas de vazut atunci (si sigur vor fi destule) si o casuta alba cu obloane maron si flori la ferestre, in Austria, in munti, mi-a promis-o inca din luna de miere 🙂

  5. Ana S.

    Hmm, când mă gândesc la plecările lui, nu o fac cu tristeţe, dimpotrivă. Poate şi pentru că am citit în ultima săptămână de vreo câteva ori Oh, the Places You’ll Go. Sau poate doar pentru că e aşa mic, şi plecările sunt aşa de departe că nu le pot vedea decât partea pozitivă.

    Din ce scrii tu, mă “atinge” mai mult partea aceasta:

    Nu vă răciţi de jumătatea voastră doar pentru că sunteţi ocupaţi să vă creşteţi copiii.

    pe care o corelez cu altceva ce-am observat în cele 14 săptămâni(!) cu bebe: când apare un copil, vei afla lucruri despre partener pe care nu le ştiai. Fie că nu se aplicau şi atunci nu ţi-ai pus niciodată întrebarea, fie că se ating acum nişte limite (de ex oboseala), mi se pare că treaba asta se întâmplă, şi poate fi un motiv de “răcire”.

    Planurile noastre de viitor nu sunt pentru atunci când nu va mai fi Vlad în aceeaşi casă cu noi, ci pentru viitorul destul de apropiat. Nu ştiu dacă ceea ce spun eu se potriveşte cu principiile tale (şi nici nu trebuie, evident), dar noi ne-am propus să îi arătăm acestui copil cum e viaţa noastră, să îl includem în ea, nu să ne-o dăm peste cap pentru el (ştiu, probabil sunt naivă). Va trebui să îl ducem la mare deşi nouă nu ne place la mare? Îl vom duce. Dar “planul” nostru este ca el să vadă Cracovia înainte să-şi poată aminti de ea, pentru că ultimele noastre 2 concedii au inclus acest oraş şi ne-a devenit o mică tradiţie. Da, în principiu e vorba de călătorii, cu sau fără el.

  6. Dan

    Un pahar, sau mai multe (cine le numara?) de Sangria, o melodie care imi zicea o prietena e buna ori sa iti tai venele ori sa faci dragoste
    (http://grooveshark.com/#!/search/song?q=Julio+Iglesias+Love+Me+Or+Leave+Me)
    , 2 copii si o sotie care dorm deja de vreo 2 ore, ceva lacrimi care nu pot sau nu vor sa cada de tot (da si barbatii pling chiar daca sunt ingineri) si un sincer Multumesc ca ai spus lucrurilor pe nume. Am trimis linku-ul catre sotie poate asa intelege mai usor ce vreau sa ii spun eu de ceva timp. Simplul fapt ca eu NU mai stiu pentru ce traiesc (in afara de a fi tati pentru cei 2 copii minunati pe care ii avem) ar trebui sa ajunga. Poate am o criza, poate nu vad ceva esential ce se vede de departe insa viitorul nu suna bine deloc. Si probabil e doar vina mea insa tot nu imi dau seama unde gresesc. O buna prietena spunea ca orice ai face copii sunt si trebuie sa fie pe primul plan al oricarui parinte intreg la minte. Asa o fi insa nu ma vad doar parinte si atit nici macar pentru urmatorii minim 10 ani. Sincer la ora asta nu ma vad deloc in viitor asa ca de planuri de viitor nici nu are rost sa vorbim. Sunt sublime doar ca lipsesc cu desavirsire. Si nu, oricit ar spune psihologii, lacrimile nu ajuta decit la spalarea ochilor.

    • Mai mult decat postul Adei, m-a facut sa lacrimez, comentariul tau!
      Poate si pentru ca pe sotul meu il cheama Dan, si pentru ca este inginer … si pentru ca este sensibil si iubitor, evident avem doi copii 🙂 Eu nu am foarte multe planuri de viitor(dar sunt foarte satisfacuta de momentul prezent), si recunosc, sunt destul de implicata in treaba cu copii 🙂
      Asa ca mi-am pus intrebarea!
      Sper ca nu gandeste asa!

      Am incercat sa pastram comunicarea, chiar daca majoritatea subiectelor sunt despre copii(inca prescolari). Am incercat sa pastram tandretea. Nu grija, nu dragostea cu nabadai, nu intereseul, nimic din obligatie sau ceva devenit inevitabil rutina, ci tandretea, caldura.
      Clar ca nu mai suntem ca in primii ani, cei fara de copii, dar chiar daca nu am fi avut copii, tot nu am fi fost la fel, viata te schimba oricum!

      Mie imi place cum am devenit acum, si tind sa cred ca si lui, chiar daca nu mai avem asa de mult timp unul pt celalalt, sau sa spun cinstit, acum, dupa niste ani, incepem sa avem din nou cate putin timp pt noi, sper ca va fi din ce in ce mai bine 🙂

      Sfaturi nu-mi permit sa dau, ar fi complet aiurea. Doar ca ma stiu pe mine, nu prea spun “te iubesc”. Uneori poate ca neglijez sa-mi arat dragostea fata de el, din tot felul de motive, dar ea exista, fara dubiu. Mai cerceteaza!

    • Vezi tu, asta cu “orice ai face copii sunt si trebuie sa fie pe primul plan al oricarui parinte intreg la minte.” este motivul pentru care atat de multi parinti esueaza in viata de familie.
      Parerea mea este ca primele locuri sunt ocupate in ordine asa: eu, sotul/sotia si apoi copiii.
      Daca eu sunt bine/sanatoasa/echilibrata pot sa imi cresc copiii fara sa-i incarc inutil cu problemele mele si pot sa le ofer exact atentia de care au nevoie.
      Daca relatia cu jumatatea mea este una buna/deschisa/infloritoare copiii mei castiga din asta, intelegerea dintre noi se reflecta in ei, ei invata ce inseamna respect, dregoste, bunastare.

      (evident, am descoperit toate astea dupa ce am dat cu capul de pragul de sus si l-am vazut pe cel de jos)

  7. Marri

    Mda…
    Noi am ajuns la capat de drum. Noi…nu mai exista. La sfarsitul celor 5 ani de parinteala, noi nu mai suntem. Avem intalnire saptamana viitoare la notar. Pentru o desfacere “amiabila” a casatoriei. Nu stiu cum s-a intamplat. In timp. Putin cate putin. Si da, s-a intamplat pentru ca nu ne mai ascultam, pentru ca mai aveam doar un singur subiect comun: copilul. Fara vise comune si fara planuri de viitor.

    • Se poate amiabil cu copil la notar? Are u sure? Inainte sa mergi la notar da un search aici pe blog cu termenul divort pls.

      • Marri

        Gata search-ul. Tot dezorientata sunt… Trebuie sa-mi fac timp, sa ma documentez, oricum. Multumesc, Ada!

      • mamade andrei

        da se poate daca e cu intelegere…s-au mai schimbat neshte legi intre timp

  8. rezia

    Adevarul (fie si doar al meu) e ca cea mai rapida cale spre disolutia unui cuplu il reprezinta aparitia unui copil. Si da, poti sa treci peste o tradare a iubirii si a familiei, poti chiar sa-ti recunosti/inventezi o vina, dar nu va mai fi niciodata la fel. Ramaneti impreuna MAMA si TATA, dar fara iluzii, fara vise, uneori fara sperante.

    • Si daca totusi va propuneti sa va reinventati? Da, asa e, e cel mai greu test copilul, in special primii 3 ani, pana devin cu adevarat dragalasi si cuvantatori si de chestii mari spuitori. Dar voi, adultii, daca recunoasteti buba, mai puteti sa va amintiti de ce v-ati luat? Ce iubeati unii la altii? Si sa apasati pe butonul de reset? Macar o data?

      • dan

        E posibil sa nu vrem sa recunoastem buba sau sa nu acceptam ca e vreo buba. Poate mamei ii e de ajuns sa fie mama si nu mai are nevoie de altceva (nu spun ca nu ar fi suficient de mult pentru un om sa fie mama). Nu cred ca merge apasat butonul de reset si gata. Copii ramin acolo, si oricum vremurile de inceput sunt undeva departe indiferent de cite restart-uri dai.

        • Adevarul e ca poti face aproape orice cu oricine, daca acel om doreste si el sa faca acel lucru. Din experienta mea, se poate trai frumos si bine dupa divort dar in copilul prins la mijloc va exista mereu un gol pe care nimeni si nimic nu-l poate umple. Inainte sa faceti pasul puneti in balanta tot ce e de pus in balanta. Cel mai simplu e sa spui ca iti iei jucariile si pleci.

  9. DianaM

    O casuta pe o insula de pescari in Grecia… plina cu muscate uriase, asa cum am vazut eu acolo. Si cu vizite in Viena, unde, sper eu sa lucreze scolarul de azi 🙂

  10. Desi paragrafele de la “flash forward” m-au facut sa ma treaca zeci de frisoane 😀 am trecut mai departe, si am dat din cap pozitiv, la toate celelalte.
    Este obligatoriu sa fi si femeie, doar asa te-ai nascut! 🙂 Si copiii nu pot creste intregi, oricata dragoste si grija le-ai da, daca tu nu esti un om echilibrat! Asa cum consideri tu, doar nu e un stas, dar sa fi impacat cu tine.

    Te scuzam pt intarziere! 😀
    V-ati insanatosit?

  11. ValarDohaeris

    Corect!

  12. LIV

    Ai pus degetul pe mai multe răni, ale multora, concluzionez eu, citind aici, cu frison pe spate. Şi noi traversăm nişte furtuni zdravene, din pricina oboselii în primul rând, surmenaţi, nedormiţi, încercând să rezolvăm mai multe lucruri decât ne permite timpul, cu trezit dimineaţă devreme, dus copil la şcoală, servici, facturi de plătit, vizite, servici şi servicii, discuţii despre bani, cheltuieli, iar discuţii…
    Acum vreo două luni, am fost pentru două zile la Predeal cu nişte prieteni iar copii au rămas acasă cu bunicii. Crede-mă, Ada că aşa de bine a fost şi multă vreme m-am hrănit cu liniştea şi odihna din acele două amărâte de zile, deşi n-a fost nici pe departe vacanţa lu, Peşte!
    Rar, foarte rar îmi amintesc să las toată casa vraişte, cu jucării împrăştiate peste tot, cu aragazul murdar, şi maşina de spălat plină-ochi cu rufe şi să zic: “Gata, mă duc să fac o baie cu spumă, că nu mai pot!” Număr pe degetele de la o mână, de câte ori am făcut asta. Şi ce bine e, Doamne, să faci un ceai cu lămîie după o baie bună, fierbinte, cu cremuit de corp cu niscai uleiuri parfumate, să te cuibăreşti în canapea lângă tatăl copiilor luat cu cununie sau nu, şi să te bucuri că eşti acasă, că ai casă unde să stai, că-s copii sănătoşi, că uite-i ce mai strigă tropăind, deci sunt sănătoşi…
    Planuri de viitor…hmm. Da, să mergem La Viena (vrea el musai să-mi arate civilizaţia la ea acasă), la Praga (vreau eu), apoi în vizită la copiii care mari fiind, i-o purta norocul spre tări unde să le fie recunoscută şi răsplătită munca, apoi eu să-mi deschid un magazin de vechituri, el să ţină socotelile, eu să citesc în sfârşit tot ceea ce n-am apucat să citesc, în anii în care erau copii mici, el să trebăluiască printre scule, bormaşini şi alte fierăstraie…de-astea!

  13. cristinaelena16Cristina

    Si noi visam la croaziere, croaziere si alte croaziere lungi, de pensionari, chiar in jurul lumii…bani s-avem!:)
    Dar si acum mai ducem copilul la bunici un week-end pe luna sau la doua luni, am plecat si intr-un concediu de opt zile fara el si am supravietuit cu totii, de fiecare data. Mai greu a fost cand l-am lasat prima data.:)

  14. Anca D

    Ha! Si eu care credeam ca o sa fiu singura in croaziere…
    Si singura care a facut deja o biblioteca cu carti de citit la pensie…
    Pai numai daca ramanem in formatia asta si ne descurcam cu ramasul de capul nostru, ca mergem impreuna.
    Margherite si pahare cu picior si maslina verde, biblioteci intregi de carti bune, neaparat bandane la gat, aruncam gentile pe vapor si.. hai, incotro om vedea cu ochii!
    Numai sa ne pastram sanatosi…

  15. Primul-primul in planuri este sa dormim, apoi sa ne trezim la cafea si mic dejun lenevos, apoi sa ne plimbam putin si sa mai dormim putin.
    Planurile celelalte sunt cu plimbari prin locuri nevizitate inca, cu sau fara copii.

    Vad ca majoritatea parintilor au in planuri calatorii pentru cand or fi copiii mari.

  16. Crisa

    La cateva zile dupa ce am venit de la maternitate, sotul mi-a spus asa: “ii fac fotografii cat mai multe, ca oricum cu asta ramanem. o sa creasca, o sa plece si noi o sa ne uitam la poze”.
    eu nu (vreau sa) ma gandesc asa departe. deocamdata. imi imaginez doar ca o sa avem cu el o relatie atat de frumoasa si o sa ne considere niste parinti atat de cool incat o sa vrea sa vina la noi de drag si cu placere, nu din obligatie sau mai rau, sa nu vina deloc.
    Calatoriilor le ducem si noi dorul, dar acestea nu s-au rarit din cauza copilului, caci anul acesta de exemplu am fost mai mult plecati de acasa decat in anul de dinainte de copil.
    Sigur ca atunci cand ajung acasa de la serviciu si preiau copilul pentru baie si masa de seara, sotul are nevoie de un moment sa respire singur sau sa se relaxeze in gradina (mai ales ca de vreo 3 zile piticul nu doarme la pranz, asa ca oboseala este maxima de ambele parti). Daca avem noroc si copilul adoarme la o ora rezonabila, mai avem timp sa luam cina impreuna si sa povestim. daca nu, luam cina in trei, pe repede inainte si mai povestim a doua zi la telefon. desi avem bunicii chiar langa noi, nu ne-am indurat sa-l lasam la ei si sa stam degeaba, de exemplu. De plecat undeva fara el nici nu se pune problema, am mers impreuna si la nunti si la botezuri. Poate nu este bine asa cum procedam, dar chiar vorbeam zilele trecute si ne-am dat seama ca nu ne-am simti bine sa plecam undeva fara el. Nu inca.
    Planurile noastre pentru viitorul apropiat se refera mai mult la diverse amenajari ale casei, iar pentru viitorul indepartat, cand copilul va fi plecat deja de acasa, nu ne-am gandit inca 🙂

  17. Raluca H

    eu nu ma pot gandi acum la planuri de viitor care sa nu il includa pe baiatul meu. cand era el mic, imi doream sa mai iau o pauza, sa nu mai fie lipit tot timpul de mine, sa nu se mai agate, sa nu ma mai impovareze cu prezenta lui… era prea mult, simteam ca nu mai pot da atat cat imi cere el… anii au trecut si acum baiatul meu e in prag de adolescenta. in curand o sa il deranjeze prezenta mea. acum eu sunt cea care se agata de el, cat el inca mai sta la alintat…
    vorbim despre varste diferite, ale noastre si ale lor. de fapt, ceea ce vreau sa spun este ca as vrea sa am puterea si intelepciunea sa ma bucur de fiecare zi, oricat de grea mi s-ar parea. sa nu traiesc prea mult in viitor, si nici in trecut.

  18. Ioana

    Of, chiar mi-as dori atat de mult sa avem o pereche de bunici aproape, care sa-si rasfete nepotul macar o data pe saptamana…Din pacate, asta se poate intampla doar cateva zile pe an, bunicii ramanand cu dorul si discutiile frecvente pe skype. In mod cert, in situatia asta poti aprecia absenta timpului liber petrecut doar cu sotul/tatal copilului.
    Si noi il luam pe Cosmin la nunti, botezuri etc.,a invatat mititelul atatea dansuri de petrecere (dansam in 3 , atunci cand isi cere drepturile ;))incat va face fata cu brio cand va fi protagonistul unui astfel de eveniment, pe viitor. Dar pot sa sper ca atasamentul nostru inevitabil,irecuperabil, de moment ,de viitor… pentru omuletul de aproape 11 luni este exact asa, ‘al nostru’. Nu doar al meu, nu doar al lui.
    Oricum, chiar si in lipsa ajutoarelor din afara care s-ar oferi voluntare pt a petrece cateva ore cu piticul, astfel oferindu-ne noua o sansa de intimitate, nu am ajuns ‘stuck in a rut’. Pentru ca avem momentele noastre, chiar si scurte, de ordinul secundelor: un ‘te iubesc’ din pragul usii, un sarut furat in timp ce pregatesc laptele, o baie cu spuma cand e trecut de 11 si bebe doarme, o cana de ciocolata aburinda adusa in pat (nu suntem bautori de cafea, deh:))… si nu ne plictisim, nu ne chinuim cu gandul ca viata de cuplu e mai ciudata de cand am devenit parinti.
    In plus, din a doua zi de cand l-am adus pe Cosmin la maternitate, dansul a dormit in camera LUI, in patul LUI. Oh, yeah!
    Eh, communication is the key, people! Sfatul meu e, evident, sa nu uitati ca sunteti femei,frumoase, fabuloase,chiar si asa obosite, incercanate si cu 1000 de griji pe cap… dar sa-i amintiti si sotului, cu voce tare si clara, daca se poate. Si el poate avea aceleasi 1000 de griji, doar ca, aflandu-se acasa, multe dintre ele intra in stand-by , pana a doua zi. Nu cred ca s-ar supara sa-i soptiti cate ceva, absolut banal, cu sau fara legatura cu copilul , DUPA ce-l rugati sa va maseze umerii cu acel unt de corp ce-i gadila lui simturile, hihihi.
    Un plan pt viitor? Sa ajungem la Disneyland. Cu tot cu copil. Dar mai ales pentru mine ;D

    PS: doamneee, ce-am mai scris! Ada, ti-am ascultat rugamintea, nu stau doar sa citesc 🙂

css.php Privacy Policy