4. Părinţii au obligaţii, dar şi drepturi
O persoană pe care o apreciez foarte tare de la distanţă, doar pentru că timpul nu ne permite să ne vedem prea des, spunea că suntem ultima generaţie care şi-a ascultat părinţii şi prima generaţie care îşi ascultă copiii. N-aş putea fi mai de acord cu nimic pe lume. Gândindu-mă la relaţia pe care eu am avut-o cu părinţii mei şi comparând nonşalanţa şi lipsa de orice autocenzură de care dau dovadă copiii mei, am momente de perplexitate, foarte bune de surprins pe peliculă foto. Dar staţi, nici filme foto nu prea mai sunt, darămite autocenzură în zilele noastre.
În zilele noastre am importat din Vest tot ce era la îndemână. De la Coca Cola la Autoritatea pentru Protecţia Copilului, de la centrele unde methadona e dată gratuit la drepturile tuturor care prevalează de la un punct încolo asupra logicii şi bunului simţ, aşa cum le-am moştenit noi de la înaintaşii noştri.
Nu zic că relaţia mea cu părinţii mei a fost ideală, nici că aşa aş vrea să fie relaţia pe care o am cu fetele mele. De departe, oricât aş încerca să imit modelul primit acasă, timpurile în care trăiesc nu-mi permit să am aceeaşi abordare. Multe dintre lucrurile pe care Irina mi le serveşte (şi nu doar mie, ci tuturor adulţilor din familie) erau de nespus cu voce tare pe vremea mea. Dar nu mai suntem pe vremea mea, acum suntem pe vremea lor.
Ce înseamnă, de fapt, vremea lor? Vremea lor este aceasta în care părinţii par să fi fost inventaţi cu unicul scop de a livra bunăstare, fericire şi pace interioară. Din clipa în care devenim părinţi, se fac presiuni uriaşe asupra noastră, din toate părţile, să le oferim ce e mai bun pe piaţă, 7 zile din 7, 365 de zile pe an. Şi, desigur, vrem ce e mai bun pentru copiii noştri. Chiar dacă asta înseamnă să cumpărăm cel mai scump cărucior de pe piaţă, pentru că doar în acela copilul e la o distanţă suficient de mare de ţevile de eşapament ale maşinilor printre care circulăm, o disponibilitate totală a mamei în faţa pruncului, mult dincolo de nevoile sale reale, o grădiniţă privată, a cărei taxă pe an depăşeşte costurile unui an de studii la Medicină, e drept, la facultatea de stat şi, în cele din urmă, şpaga pentru doamna cea mai bună din generaţia sa, liceul cel mai bine cotat, facultatea care să-i asigure o carieră de succes, apoi, dacă se poate, o garsonieră, o maşină, o firmă mică sau o poziţie în firma tatei. Excelent! Minunat, bravo! Sacrificiul de sine este o virtute creştină şi încurajez orice părinte să facă tot ce e mai bine pentru copilul său. Până la urmă, nu-i aducem pe lume ca să-i chinuim ori ca să aibă cine să ne dea şi nouă, la bătrâneţe, o cană cu apă, o vilă cu piscină sau croaziera pe care o tot amânăm până la majoratul celei mici.
DAR
În dorinţa de a le oferi tot ce e mai bun, uităm că ei nu vor trăi în permanenţă cu noi şi că, în calitate de părinte, nu avem DOAR obligaţii, ci şi drepturi.
N-am să spun că avem dreptul să fim respectaţi pentru toate eforturile pe care le facem. Facem tot ce facem pentru că putem şi dorim să facem. Respectul nu este un dat, este ceva ce se câştigă în timp şi poate fi pierdut într-o fracţiune de secundă. Spun, însă, că nu trebuie să ne anihilăm ca persoane, să ne dăm deoparte în permanenţă, să uităm că înainte să fim Mama şi Tata eram Ioana şi Mihai şi amândoi aveam vise, pasiuni, planuri.
Aveţi dreptul la timp pentru voi înşivă.
Aveţi dreptul la o seară în oraş, la o masă fără un copil ce trebuie hrănit primul şi cât îl hrăniţi, vi se răceşte mâncarea.
Aveţi dreptul la un film la cinema, care nu e ultimul desen animat, nedublat în limba română. Un film pentru adulţi.
Aveţi dreptul la câteva zile de vacanţă fără copii.
Aveţi dreptul ca ultimele gadget-uri să fie cumpărate pentru dumneavoastră şi nu pentru plăcerea celui mic.
Aveţi dreptul la un colţ doar al vostru, unde să nu fie jucării, mere pe jumătate mâncate şi cănuţe cu cioc, un colţ unde copiii nu au acces şi, dacă ajung din întâmplare acolo, NU pun mâna.
Aveţi dreptul la intimitate.
Aveţi dreptul de a face un duş în linişte, câtă vreme partenerul hrăneşte copilul cel mic sau citeşte o poveste cu cel mare.
Aveţi dreptul de a rămâne din când în când singuri cu voi înşivă, fie şi măcar pentru a vă aduna gândurile şi a reuşi să vă auziţi vocea interioară.
Aveţi dreptul de a ieşi din când în când cu prietenii, de a vă scutura de permanenta atenţie oferită copiilor, de a nu uita că sunteţi femei şi bărbaţi, cu dorinţe şi vise proprii.
Toate aceste depturi însă nu vă sunt garantate. Trebuie să luptaţi pentru ele şi persoanele cele mai încăpăţânate cu care veţi avea de a face sunteţi voi înşivă.
Nu vă închideţi în copiii voştri, nu vă transformaţi în simple surse de bunăstare pentru copii, nu muriţi pe dinăuntru, nu uitaţi cine sunteţi.
Familia ar trebui să fie o echipă. O echipă în care Mama şi Tata trag împreună, îşi împart sarcinile, nopţile şi dimineţile nedormite, sâmbetele cu balet şi miercurile cu înot, tantrumurile şi momentele calme.
Nu creşteţi mici tirani, nu vă depersonalizaţi, nu uitaţi că ei vă au pe voi ca model şi ca voi vor face când vor creşte. Întrebaţi-vă în permanenţă ce fel de model sunteţi pentru copiii voştri şi ce-i învăţaţi pe ei că trebuie să fie, prin simplul vostru comportament de zi cu zi.
Iubiţi-vă şi cruţaţi-vă şi pe voi.
Related Posts
Tags
Share This
Ca bine zici. Insa e tare greu sa gasesti timp si pentru tine suficient de des incat sa nu te pierzi pe tine insati. Asta in cazul in care vrei sa si dormi :))
If there is a will, there is a way!
Tare imi plac si mie drepturile astea. Dar ce te faci cand, daca te hotarasti sa-ti iei aceste drepturi, se gasesc altii (gen bunici, prieteni ”bine intentionati”, ce te lovesc cu ”ti-ai facut copii, creste-i”? Si nu ai alta persoana la care sa apelezi sa-ti revendici acest drept(adica sa lasi copilul cu, pana te ocupi de tine)… Si nici bona nu-ti permiti…
Lasand la o parte pledoaria gen ”gica contra”, da, ai mare dreptate. Ca parinti avem drepturi. Pentru ca lumea nu incepe si se termina cu copiii nostri si pentru ca a fi parinte e doar unul din multe roluri pe care le jucam zi de zi.
Delia, am descoperit ca prietenii se cern singuri. Ei au dreptul la o opinie in masura in care le-o ceri, altfel observatii de genul celei amintite de tine sunt retezate scurt, cel putin in anturajul meu. Prieten e ala care iti spune: vino si dormi la mine o ora, te las in camera baiatului, ca e la gradi. Prieten e ala care vine si-ti pune pe foc mancarea de fasole verde pe care ai inceput-o ieri dar n-ai reusit să o termini de gatit, pentru ca te-a luat valul. Bunicii sunt minunati cata vreme nu-s toxici. Daca-s toxici, mama si tata trebuie sa-si rezolve fiecare conflictul cu propriii parinti. Am descoperit ca de cate ori le-am vorbit frumos soacrelor mele si mi-am exprimat limitele, neputinţa şi oboseala, am primit ajutor de la amandoua. Desi sunt firi diferite si au idei diferite, cand n-am mai putut si am strigat “ajutor” au venit. Despre loviturile exterioare, sunt lovituri in masura in care le dai voie sa fie lovituri. orice lucru, eveniment, intamplare are EXACT importanta pe care i-o acorzi. Sigur, nu poti merge la film cand ai acasa un bebe de 3 luni, dar daca ai un copil de 3 ani poate poti face schimb cu o prietena. Azi are ea grija de ambii copii, saptamana viitoare ai tu. exista metode.
Draga mea, toate aceste lucruri le-am observat si eu. In ce priveste relatia cu parintii mei (bunicii copiilor), au trebuit sa treaca 12 ani si 3 copii ca sa ajungem la un echilibru.
Prima parte a postarii a fost mai mult ca ton de gluma, pentru ca nu cred ca exista o mama care sa nu se fi lovit macar odata de acest gen de ”prieteni” sau bunici. Cum raspunde fiecare acestor ”provocari” e cu totul alta poveste…
Important e ca pana la urma ajungem la echilibru:)
Ei, uite, eu postul asta il printez cu caractere de 18 si il afisez pe perete!
Pentru ca, desi stiu lucrurile astea, din dragoste pentru copii si comoditate, ma tot las pe mine la o parte. ERROR! Doar ar trebui deja sa ma fi invatat minte..
As mai adauga un lucru, poate ajuta pe cineva sa-si dea seama de gravitatea “ne-exercitarii drepturilor” – recent am traversat o depresie foarte urata, cea mai urata din ultimii 8 ani, cauzata exact de aceste lucruri spuse de tine. Depresia a venit pe fondul oboselii acumulate, dar radacinile ei au fost frustrarile acumulate din cauza lipsei de timp acordata mie si sotului meu.
Asadar, spun si eu, aveti grija mamelor, nu uitati de femeia din voi, se va razvrati si va produce haos si distrugere!
Cristiana, poate ne povestesti mai multe despre depresie si cum ai iesit din ea? Ce zici?
Sigur, povestesc. Doar ca nu stiu care ar fi cea mai potrivita metoda. N-as vrea sa-ti aglomerez postul printr-un comment lung, iar daca o fac cand ne vom intalni, informatia va ajunge la putine persoane, care, cel mai probabil, au fost deja “p’acolo” si nu ar beneficia prea mult de experienta mea.
Cum crezi tu ca ar fi cel mai potrivit..
Mail si facem guest post
Nu am intentia sa intru in polemica. Sunt total de acord cu ce scrie Ada aici insa din comentarii s-ar putea intelege ca problema este intimpinata numai de mame. Parerea mea e ca si noi tatii avem de suferit la fel de mult datorita acestei supuneri totale in fata copiilor si dorintelor lor. Echipa mami-tati poate rezista foarte bine la cresterea copiilor insa la fel de bine pot fi doar 2 oameni care locuiesc impreuna atunci cind se elimina copii din ecuatie. Daca uitam ca legatura intre cei doi nu s-a format avind copii ca unic scop atunci sunt sanse mari ca aceasta legatura sa se rupa mai repede decit credem.
Inca unul din posturile geniale, din care nu as schimba nici un cuvant! 🙂
Da, echipa! De cand te iei de mana prima data (biserica, Stare Civila, dinastea) si pe parcurs ce creste numarul componentilor, de-a lungul intregii vieti.
Si da, pt a fi un model bun, trebuie sa avem grija, in primul rand, de noi. Nu cu egoism, ci ca investitie in viitor, al tuturor.
Ca bine zici. Cred ca o familie inseamna nu doar relatia ta/ lui cu copilul ci si relatia voastra, a adultilor si, foarte important, relatia ta cu tine :D. Daca te dedici exclusiv copilului pierzi major la ultimele doua relatii si intreaga armonie e stricata. Excesele, in orice directie, fac mai mult rau decat bine, totul e un echilibru fin, o jonglerie in timp ce mergi pe sarma :-)) (scuze pentru eventuala lipsa de coerenta, copila imi devasteaza biroul in timp ce tastez…).
Buna dimineata.
Nu comentez des la tine, desi te citesc zilnic si te apreciez enorm.
Acum nu m-am putut abtine. Postul asta exprima foarte bine in cuvinte tot ceea ce cred eu despre experienta maternitatii.
Pe langa prieteni binevoitori si bunici toxici, o problema des intalnita e ceea a mamelor care nu vor sa accepte ca au drepturi si traiesc exclusiv pt copii. Din pacate multe din ele ne privesc pe noi astea care decidem sa ne “exercitam drepturile” ca pe mame denaturate. Ma deranjaza atitudinea asta mai mult decat orice.
O dimineata senina iti doresc.
Draga Miruna, gura lumii sloboda! Adevarul tau si al familiei tale il stiti doar tu si familia ta.
Şi eu credeam că sunt foarte egoistă dacă fac toate lucrurile astea, dacă fugim uneori în doi, dacă împachetăm copilul şi-l trimitem la mama, dacă hoinărim pe undeva fără el, dacă savurăm o cafea într-o sâmbătă dimineaţa undeva într-o cafenea, cât timp copilul e plecat sau stă cu bunica…