Despre riscurile ascunse ale modelor trecătoare
Ceea ce veţi citi mai jos face parte din categoria lui “Mie nu mi se poate întâmpla”.
Nu este un manifest împotriva curentelor la modă, ci un semnal de alarmă din care sper să luaţi exact această idee:
Ba da, ni se poate întâmpla tuturor. Şi înainte să vă lăsaţi luaţi de valurile şi presiunea celor din jur, e bine să vă gândiţi şi că se poate întâmpla şi aşa. Nu, nu e musai să se întâmple aşa, dar dacă…?
Nu este o pledoarie pentru cezariana electivă, nici una pentru naşterea într-un spital, ci mai ales o pledoarie pentru alegerile în cunoştinţă de cauză.
Există oameni care studiază ani de zile tocmai ca să nu ajungă nimeni într-un astfel de punct.
Povestea o găsiţi pe acest link.
Desenul e luat de aici
Related Posts
Tags
Share This
Cutremurator.
Imi pare rau, dar eu nu mi-as putea asuma aceasta decizie.
Am hotarat de pe acum ca sarcina si nasterea vor fi asistate de medici,chit ca ma suie pe masa de operatie fara sa fie cazul, eu vreau un copil viu, nu titlul de mama eroina.
Eu nu stiu cum iti mai revii dupa asa ceva, sincer.
Monica, crezi că ea nu şi-a dorit un copil viu?
Liv, nu ma pronunt in ceea ce o priveste.Sunt convinsa ca si-a dorit un copil viu, dar aici nu mai e vorba despre asta.Acel copil a murit iar ea isi poarta crucea suficient.
Mi-am exprimat strict parerea personala.Am spus ca eu nu mi-as asuma un astfel de risc, pentru ca vreau sa am toate (sau cat se poate de multe) sansele sa am parte de un copil viu.
Nu interpreta comentariul meu ca pe o rautate sau judecata la adresa ei, pentru ca nu a fost vorba despre asta.
Bine, Monica!
M-a derutat concluzia frazei tale “eu vreau un copil viu, nu titlu de mamă eroină.”
Pentru că, nu despre medalii era vorba în povestea de la care am pornit.
E absolut ingrozitor. Sunt absolut sigura ca nu mai poti fi om dupa ce treci prin asa ceva… Si nu inteleg ceva, poate ca voi starni o polemica, dar nu pot sa nu ma intreb DE CE un om normal se supune la asemenea riscuri cand are posibilitatea sa faca atatea si atatea alegeri, mult mai safe pentru el si pentru ceilalti?
Pentru ca nasterea lotus e cool. Si placenta cu rozmarin nu pute.
Da, asa am mai citit si eu pe ici pe colo. Si ca nasterea lotus e cool si ca placenta cu mirodenii nu pute. Ba chiar am mai vazut si niscai poze cu bebelusi legati de o placenta sau invers, poze ale unei placenete legata de un bebelus, nu prea stiu eu care e ordinea. Sincer, mi se par niste curiozitoti ale naturii mamele care nasc acasa. Nu stiu daca sa le spun curajoase sau inconstiente… Dar, acum vreo cativa ani am invatat pe propria piele ca nu e treaba mea sa-i judec pe altii. Punct. Fiecare face ce vrea cu viata lui. Daca mi se cere un sfat, sau poate o parere, imi spun punctul de vedere. Daca nu, mai bine tac si gata, imi vad de ale mele…
Asa am auzit si eu, ca nasterea lotus e cool si ca placenta cu mirodenii nu pute. Ba chiar am vazut si niste poze ale unor bebelusi cu placentele dupa ei… Si tot asa am avut si eu impresia ca e un nou trend asta cu nasterea lotus…
Foarte trista aceasta poveste…
Parintii si-au asumat niste riscuri enorme caci iata, si in tarile nordice unde nasterea acasa e mai des intilnita, tot trebuie sa ai la dispozitie posibilitatea unei interventii cit mai rapide in caz de nevoie…
E grea povara pe care o au de indurat parintii acum… sper din suflet sa se poata ierta unul pe altul…
pe vlad l-am nascut cu dubla circulara de cordon. la spital, cu medicul meu, nastere normala (cu muuulte droguri in vena :P). opinia medicului meu a fost ca cezariana nu este neaparat necesara pentru dubla circulara, iar noi am fost de acord cu el si am mers pe nastere normala
in ceea ce priveste nasterea acasa / lotus / sub hipnoza sau mai stiu eu cum, recunosc ca si pe mine m-a incantat ideea, dar la modul “vreau sa nasc normal si cat de mult mi-as dori sa nu doara! uite niste femei care zic ca e posibil… oare cum ar fi asta?”. si am contemplat o perioada ideea, apoi am mers la spital 🙂
Cumplita poveste, intr-adevar! Nu cred ca vreunul din parinti mai poate fi om normal dupa asa ceva…
Cred ca ar trebui sa fim ceva mai atenti in promovarea tuturor acestor minunatii care ne apropie de modul in care se traia, nastea, murea cu sute de ani in urma… De ce nu spune nimeni cate femei/cati nou-nascuti supravietuiau acestor minunate nasteri acasa? (imi suna asa cunoscut fraze de tipul: Strabunicul a avut 7 frati, din care au trait doar 2! cu referire la vremurile acelea pe care le idolatrizam azi) Nu stiu daca e asa cool sa ne intoarcem in timp. Nu tot ce e cool e si bun!
Insa povestea celor doi ramane… ei nu mai pot da timpul inapoi, dar bine macar ca incearca sa-i faca pe altii sa invete ceva din experienta lor nefasta!
Trist si dureros, imi pare extrem de rau pentru ei, din pacate nu putem stii daca o decizie e corecta decat dupa ce vedem efectele consumarii ei. Putea sa fie la fel de bine o poveste frumoasa, inca una in plus pentru nasterile acasa, putea sa se fi intamplat la spital acelasi lucru, e greu de spus si inutil ce trebuia, cea mai dureroasa cred ca este vina pe care o simt parintii ei care cred ca e ingrozitor de suportat si orice s-ar fi putut intampla altfel sau daca pur si simplu asa a fost sa fie nu mai conteaza. Sper sa se poata ridica, sper sa isi gaseasca linistea, sper ca toate mamele din lume sa se poata bucura de copilasii lor. Eu nu judec niciun fel de alegere, fiecare are dreptul la alegerea lui si mai mult consecintele le vom resimti doar noi. Eu sunt chiar la polul opus, as alege cezariana si punct.
Subscriu in totalitate, si mai ales la primele doua fraze!
Dar inteleg si spaima de a fi “macelarite” de medici competenti, sau mai putin competenti, in “spitale” in care ti-a groaza sa intri, dar sa mai si aduci pe lume o fiinta atat de importanta pt tine … si cate tragedii nu se intampla chiar si in spitale! …
Nu argumentez nimic, in nici un fel! Fiecare e stapan pe viata lui!
Personal, am mers cuminte la spital (in provincie) si i-am nascut pe amandoi, natural, fara nici un fel de probl, de nici o categorie, cu nimeni si nimic. Dar am si citit povesti de groaza despre spitale …
Eu nu stiu mai nimic despre nasterea lotus, ca am copil mare si nu mai planuiesc sa fac altul, dar tot urmaresc emisiuni pe Discovery si TLC, despre nasteri acasa, in SUA. Niciuna nu are loc fara o moasa (asistenta), iar spitalul este destul de aproape, in caz de urgenta… Pentru copil, nasterea intr-un loc familiar, fara mirosuri si zgomote necunoscute, fara lumina puternica, in prezenta doar a parintilor (eventual si a altor rude) este mai putin traumatizanta decat o nastere intr-un spital… Dar trebuie cantarite foarte bine riscurile si avantajele. Suntem in secolul 21 si e adevarat ca tehnologia ne-a indepartat de natura din ce in ce mai tare, insa nu este rezonabil sa o respingem total, din acest motiv…
Trist, daca e adevarat, si sper sa fie doar o poveste… Inca o data ma conving de faptul ca internetul nu e o sursa sigura de informatii medicale.
Eu am renuntat sa nasc la un spital privat, pentru ca nu aveau atunci medic neonatolog. Mi-au spus o prietena si medicul de familie la ce riscuri ne-am expune eu si copilul in cazul aparitiei unor complicatii la nastere, cel mai mic era sa ma ia salvarea sa ma duca la o clinica de stat!
Iar despre nasterea acasa, ce sa mai zic. Femeile care se hotarasc ar trebui sa se intereseze de procentul mortalitatii infantile de pe vremuri. Eu nu vreau 🙁
Din pacate nu cred ca e doar o poveste.
Este o situatie foarte grea si cel mai impovarator este sentimentul de vinovatie de care femeia este coplesita fiind in ipostaza VINOVATULUI FARA VINA. Nu cred in intamplare fiindca dupa mine lucrurile se intampla cu un scop, iar din aceasta teribila situatie cei doi oameni TREBUIE sa invete o lectie. Nu stiu ce lectie, doar ei pot sti, daca se scutura de vinovatie. Poate acel suflet nu trebuia sa vina in acel moment, poate la spital ar fi fost aceeasi situatie, eu am nenumarate exemple de greseli ale medicilor si erori spitalicesti asa ca nu faptul ca a ales sa nasca acasa este greseala. Asa au simtit ei. Tot ceea ce va urma acestei cumplite experiente este foarte important. Lectia este alta, cred eu.Imi pare nespus de rau pentru acesti doi oameni foarte incercati, dar cred cu tarie ca vor merge mai departe si-si vor repara sufletele acum farame!
Se spune ca Dumnezeu ne da atat cat putem duce!
Angi, greseala lor impardonabila zic eu, e ca n-au chemat macar o moasa langa ei. Altfel, fiecare e liber sa nasca unde si cum vrea, treaba lui. Poate nu degeaba fac oamenii aia atatia ani de scoala, ma gandesc. N+as vrea sa fiu in pielea mamei, sunt convinsa ca-si vede copila ori de cate ori inchide ochii. Dumnezeu sa-i ajute sa treaca peste asta. Nu stiu ce lectie e de invatat de aici, alta decat ca trufia e pacatul preferat al diavolului.
Am crezut in cezariana. Dupa ce am vizitat un curs prenatal m-am lasat convinsa sa nasc natural, caci ce e mai frumos si mai natural decat o nastere naturala? Dupa cursul prenatal am stat o luna la pat in spital cu perfuzii. Aveam contractii premature. In saptamana 36 mi-au dat drumul acasa. Apoi s-a facut liniste deplina in burta mea. Ai mei venisera in vizita cu ocazia venirii pe lume a primului nepot (nu mai locuiesc in Romania). Care s-a lasat asteptat. Pana am provocat nasterea. Postez aici ce am scris atunci pe propriul blog:
Cezariana este totuşi sfântă
Pfai, venirăm şi noi în sfârşit acasă. Servirăm prima noapte (parţial) nedormită şi (evident că) o s-o mai ţinem o vreme tot aşa. Iar îmi vine greu să povestesc, îmi voi aminti cu siguranţă multe pe parcurs. M-am dus vinerea trecută (acum o săptămână) la spital ca să provoc naşterea, fiindcă depăşisem termenul. Am primit o pastiluţă care provoacă şi înteţeşte contracţii. Câteva mai erau ele pe-acolo, aşa că s-au bazat pe ideea că e suficientă doza primită. Teoretic se repetă sau se dublează doza după 4 ore. Până seara s-a făcut linişte completă în burta mea. A doua zi am reluat procedura şi am continuat până au apărut durerile. Dup-amiaza mă luptam deja cu ele tot mişcându-mă încoace şi încolo. Ca să mă dilat. Având în vedere că travaliul se consideră începând cu o dilataţie de 3cm, anestezie peridurală (PDA) nu primesc înainte de. În vreo două ore de lălăit am ajuns la 4cm şi am hotărât instant pentru PDA, fiindcă durerile deveniseră insuportabile. Stăteam deja pe pat cu electrozii CTG-ului pe burtă şi respiram adânc şi calm ca să oxigenez pruncul. Până a venit anestezistul a mai trecut vreo oră şi ceva timp în care am ajuns la 9cm. Şi vine omul şi zice păi e cam târziu, că e posibil să naşti înainte să-şi facă efectul. Stăteau acolo lângă mine mai mulţi înşi care nu ştiau ce să facă. Mi-am asumat într-un final riscul şi am făcut totuşi anestezia. Totul a redevenit frumos, numai că maimuţelul nu mai părea în ordine. Era în pericol de suferinţă fetală prin hipoxie (lipsă de O2). Aşa că s-au hotărât să-i ia sânge de la cap ca să vadă starea oxigenului. De 2 ori nu le-a mers aparatul de testat. La a 3-a oară au adus un medic superior şi un alt aparat. Toată această tevatură a mai durat vreo două ore, timp în care efectul PDA s-a epuizat. Am revenit la dureri şi mai puternice şi la nevoia de a împinge. O porţiune amărâtă de col uterin stătea în drumul maimuţelului care nu coborâse niciun pic. Membranele au fost prea tari, aşa că au fost rupte artificial. Deja mă chinuiam prea tare. Respiraţiile mele o luaseră pe apa sâmbetei. La un moment dat m-am panicat şi mai tare (ai mei făceau deja palpitaţii pe holuri) când mi-a ajuns pe la ureche cuvântul Saugglocke (un fel de pompă cu vacuum utilizată în loc de forceps) exact ultimul lucru la care mă gândeam. N-au apelat la Saugglocke. Se urcaseră în schimb pe burta mea. Într-un final cuvântul salvator, ideea în care crezusem de la bun început, îşi făcea loc ca măsură de urgenţă cu care încă nu se grăbeau. Imediat m-am uşurat mai apoi, deşi durerile erau deja permanente. Ca s-o scurtez, sunt acum binemersi pe picioare. Mobilizarea a început tot în prima zi. Îmi resimt operaţia, dar nu mă ţin de pereţi. Îmi ridic şi car copilul în braţe. Ba chiar îl alăptez din prima zi. Merge cam greu, fiindcă dumnealui e leneş, trebuie educat să mănânce şi nu să adoarmă la sân, mi-a făcut deja sfârcurile praştie, nu (neapărat) fiindcă nu-l alăptez corect, ci (posibil) fiindcă am sfârcurile prea mici. Dar există soluţii. Vine de astăzi o moaşă la noi în vizită. Am deja o listuţă de întrebări. Cam atât. Mă duc să mai dorm un pic. Dacă mai apuc.
de adaugat: pruncul avusese circulara de cordon 😐
este inadmisibil – dar inadmisibil – sa faci ce au facut ei doar ca sa faca parte dintr-un trend idiot. scuze, poate sunt eu mai “pasioanal” la acest capitol, am fost mereu si voi ramane anti-nastere naturala neasistata si chiar acasa daca nu ai la usa ambulanta.
mi-e greu sa cred ca au ales nasterea acasa doar pentru ca era (sau este) la moda. au ales pentru ca asa au simtit atunci. nimeni si nimic nu-ti garanteaza ca mergand la maternitate copilul sau mama vor fi ok. este adevarat, la spital ai mai multe sanse sa se intervina la timp. dar in comentariile articolului respectiv exista si cateva marturii cum ca nici la spital copiii nu pot fi intotdeauna salvati. te mai incalzeste atunci ca a murit la spital sau acasa? pentru tine ca parinte exista o singura certitudine: copilul asteptat a murit.
Cristina, cu siguranta atunci cand citesti povesti frumoase despre nastere acasa asta te face sa te gandesti, cum ar fi? Cum ar fi sa nasc si eu acasa.
Sigur ca te gandesti, chiar si eu m-am gandit, desi stiam ca voi naste la maternitate 🙂 Dar una este sa te gandesti, alta este sa si faci. Plus ca, intr-adevar, existand destul de multe experiente pozitive de nastere acasa (sau ma rog, doar acestea sunt promovate), ai tendinta sa crezi ca este floare la ureche. Uneori este, uneori nu, si se termina tragic, asa caum am citit. Din comentariile articolului respectiv am ajuns si la scrisoare pentru Bibi si asa ma aflat ca si sub atentul control al medicilor se pot intampla tragedii. Caci asta am vrut de fapt sa spun, ca nimeni nu poate spune cu certitudine ca daca parintii respectivi ajungeau la maternitate de la inceput, rezultatul era altul.
din punctul meu de vedere, da, daca a citit pe net ce frumos e sa nasti acasa si s-a gandit hai sa fac si eu inseamna ca a aderat la un trend.
sigur ca si la spital se intampla, insa nu e cazul sa punem semnul egal intre nastere acasa si nastere la spital.
Nu stiu daca decizia de a naste acasa a fost luata cu atat de multa usurinta. Nu-i cunosc pe cei doi, dar imi place sa cred ca s-au gandit mai mult la decizia respectiva.
Nu am intentionat sa pun semnul egal intre nasterea acasa si cea de la maternitate, imi cer scuze daca asta s-a inteles. Vroiam sa spun ca pana la urma este mai putin important unde se intampla tragedia, caci tu ca parinte nu vei mai fi niciodata intreg dupa o astfel de intamplare. Nu cred ca parintii care si-au pierdut copiii in spital sufera mai putin.
cand te duci sa nasti la spital nu risti, stii ca ai luat masurile safe, cand nasti acasa neasistat e cu totul altceva. la ei se adauga si sentimentul de vinovatie de care probabil nu vor scapa niciodata.
Dumnezeu sa-i ajute.
au ales si pentru ca probabil au citit doar povestile idilice si orgasmatice prezentate de doamne care au facut asta. pentru ca cele pe care le-am citit eu povestesc cum e acasa, in mediul tau, ce frumos, punem muzica, ne tinem de mana, ne chinuim un pic, nastem, ne punem in pat si ne culcam toti trei, happy end. si evident, iti doresti si tu ca experienta sa fie asta, nu aia cu bani prin buzunare, asistente nervoase, medici plictisiti si prost platiti, ore de vizita, ore de alaptat, ore de mancat….inteleg dorinta, nu inteleg asumarea riscurilor. da, se intampla tragedii de acest gen si in spital. dar in spital sunt sanse ca un copil sa fie salvat. acasa, precum am vazut, nu s-a putut
Sunt de acord cu Maria Coman. E o drama ceea ce s-a intamplat…
Buna, mie mi-au fost atat de des criticate deciziile in cresterea celor doi copii, incat nu as vrea sa arunc cu pietre in nimeni, caci stiu cum e. Doar ca pt mine, nasterea acasa nu e nicidecum o varianta. Sunt acum in situatia de a naste peste 3 luni al treilea copil in Germania, intr-un oras micut. Maternitatea de aici nu are neonat. Este un spital mare cu ATI pt copii chiar langa maternitate si daca vreun bebe are probleme il duc repede acolo. Desi sotul meu e pediatru, nu ne asumam acest risc, de a naste fara neonatolog. Si am decis ca vom calatori 40 km in alt oras, la un spital mare, la care sa am neonatolog in sala de nasteri. Primii doi copii sunt nascturi in RO, in spital de stat, nu au avut nicio problema, deci avem premise ca totul sa fie si acum f bine. Dar daca va fi vreo problema? Nu ne garanteaza nimeni ca totul va decurge perfect. Desi e Germania si au toate resursele posibile si imposibile la dispozitie, tot sunt posibile complicatiile (fina noastra a avut parte de ele, aici, in Germania). Dar daca vor fi probleme, vom avea constiinta impacata ca am facut ceea ce a tinut de noi si mai departe, Doamne-ajuta! Caci sunt sigura ca nu putem controla noi tot, nu depinde totul doar de deciziile noastre.
Plus ca mai este vorba de responsabilitate. Ok, fiecare femeie alege sa nasca asa cum vrea, insa este o decizie care il implica si pe copil. Pe el l-a intrebat cineva cum vrea sa se nasca si ce riscuri e dispus sa isi asume? Este nevoie sa luam noi aceasta decizie si pt el. In rest, sunt de acord ca nasterea in spital nu este o alternativa imbucuratoare, mai ales in Ro. Sotul meu a trimis acasa deseori de la camera de garda copii cu febra de 40 de grade, pe care a refuzat sa ii interneze. Tocmai pt ca riscurile tratamentului acasa erau foarte mici, pe langa grozaviile pe care le implica o internare: de ex, copii cu infectii digestive pusi in acelasi salon cu cei cu infectii respiratorii. Efectul? Cei ce veneau cu probleme de burta plecau din spital cu probleme pulmonare si invers.
Imi place foarte tare cum ganditi, felicitari!
Of, poate ca, poate ca, poate ca
Eu cred ca nici un copil nu moare fara voia lui Dumnezeu.
Poate ca nu erau pregatiti sa fie parinti. Poate ca Dumnezeu i-a invatat asa (the hard way) ca inseamna sa iei hotarari pentru un copil. Cat de definitive pot fi urmarile lor si cat de serios este sa cresti un copil.
Poate au invatat ca nu le stiu pe toate si ca pot cere parerea altora.
Poate au invatat ca exista intotdeauna macar doua versiuni ale povestii.
Poate au invatat ca nu reusesti niciodata sa controlezi ce se intampla.
Poate vor invata sa se ierte pe sine si pe celalalt.
Mihai a venit pe lume la 29 de saptamani din cauza unei tumori la unul dintre rinichi. Tumoare despre care stiam de la 20 saptamani si pe care o masuraseram si pe care o urmarisem saptamana de saptamana la ecograf. Luasem legatura cu un chirurg specializat pentru nou-nascuti care urma sa ii extirpe rinichiul cu pricina imediat dupa nastere (pe care o speram in jur de 8 luni).
DAR socoteala din targ cu cea de acasa rar se potriveste asa incat la 6 luni eram la urgente la Polizu cu contractii si o burta cat doi gemeni in luna a noua (prea mult lichid amniotic). Am avut de ales intre Giulesti si Polizu, pentru ca astea erau maternitatile cu sectie de prematuri dotata bine. Am ales Polizu pentru ca a avut mai multe recomandari. Au fost si o persoana care a spus “Mai bine te duci la Giulesti”. Dupa nastere Mihai a fost transferat la Gr Alexandrescu in speranta ca va fi suficient de stabil ca sa fie operat. Dar Mihai nu respira singur asa ca n-a putut fi operat asa ca a rezistat cat a putut si dupa 15 zile a facut stop cardiac si a murit.
Neonatoloaga de la Gr Alexandrescu ne-a “reprosat” ca cei de la Polizu nu i-au facut in primele 24 de ore nu-s ce manevra care se face prematurilor pentru maturarea plamanilor.
Au trecut 3 ani de atunci si eu inca ma mai trezesc noaptea intrebandu-ma daca Mihai n-ar fi avut mai multe sanse daca mergeam la urgente la Giulesti. Ginecologul cu care am nascut-o apoi pe Ana mi-a explicat cu blandete ca el nu crede ca ar fi avut mai multe sanse indiferent unde s-ar fi nascut, poate doar printr-o minune. Si totusi.